Ziua V – 22.decembrie.2002. – duminică
- Maria, trezeşte-te, se aude glasul lui Dan.
Maria se sperie… Deschide ochii şi îl vede pe Dan în faţa ei…
- Nu se poate, spune cu un glas înnăbuşit Maria
Dan nu-i răspunde la această propoziţie- întrebare, dar continuă să
vorbească cu acelaşi glas calm cunoscut atât de bine de către Maria.
- Maria, trezeşte-te… Trebuie să mă duci, să fii alături de mine atunci când voi pleca…
Maria nu-l lăsă să termine, încă speriată reuşeşte să îngâne câteva cuvinte :
- Dan, nu pot, nu pot să citesc ce-ai scris acolo, nu pot să citesc… Îi voi face şi mai mult rău Danei…
- Dacă nu citeşti, Maria, Dana va rămâne cu acelaşi gol în suflet, şi nu va reuşi nicodată să-şi continue viaţa…
Maria vrea să-i mai zică ceva lui Dan, dar acesta dispare… Aude din nou
un glas care-i spunea să se trezească, dar acum era cel al lui Mihai.
Clipeşte şi-şi dă seama că până acum visase… Imaginea lui Dan nu era
decât o imagine indusă de durerea din sufletul său… Simţea nevoia să se
elibereze de aceea nevoie, simţea nevoia să se destăinuie cuiva, dar
singura persoană care ar fi înţeles-o, care ar fi ascultat-o fără să-i
reproşeze ceva era acum departe de ea, departe de această lume plină de
necazuri…
Maria deschide ochii şi se uită la Mihai… era trist şi nu ştia de ce…
Se uită în partea în care ştia că trebuie să fie Dana dar nu o vede… Se
uită întrebător către Mihai. Acesta o apucă de mâini, o ridică şi o
duce până în camera cealaltă, unde se afla corpul lui Dan… Acolo o vede
pe Dana stând în genunchi, cu capul deasupra capului lui Dan. Pe obraji
i se vedeau râuri de cristal cum curgeau şi picurau în lacrimi de rouă
pe obrajii albi ca de var ai lui Dan. Primul impuls al Mariei era acela
de a se duce să o ridice pe Dana de acolo, dar ceva o ţinea… mâna lui
Mihai. Într-adevăr, cu cât stătea mai mult acolo cu atât chipul Danei
devenea mai luminos… Cu cât se gândea mai mult la Dan, cu atât Dana se
simţea mai bine… Acum îşi dădea seama Maria de ce trebuia neapărat să
citească acea „scrisoare” de rămas-bun. Prin acea scrisoare spera să o
facă pe Dana să-şi revină în totalitate. Toată lumea se pregătea să
urmeze cortegiul funerar… Maria se pregătea să-l conducă pe Dan spre
noua lui lume…
Râma uriaşă alcătuită din zecile de oameni veniţi la înmormântarea
acestei familii străbătea acum oraşul în drum spre cimitir atrăgând
ochii miiilor de oameni curioşi să vadă victimele unei vieţi tulbure.
Timpul trece pe lângă Maria lăsând-o să se piardă în clipele sale de
gândire… Dar îşi revine când aude zgomotul asurzitor al clopotelor ce
anunţau o nouă tragedie, o nouă împreunare a unui suflet de om cu cel
Divin. Se vede stând în faţa unei mulţimi de ochi aţintiţi asupra ei.
Se uită în mâinile ei şi vede caietul lui Dan… îi vede scrisul… Cu
ochii înceţoşaţi de lacrimi amare reuşeşte să citească cu un glas stins
scrisoarea de rămas bun lăsată de către Dan… Scrisul tremurător îi
aluneca pe sub ochi simţind furia dar şi tristeţea imprimată în
sufletul lui Dan… Citea şi cuvintele treceau pe lângă ea fără să le
bage în seamă, fără să-şi recunoască propriul glas:
„ – Ştiu că zilele acestea vor însemna sfârşitul meu… Şi ştiu că unii
vor suferii mult prea mult, de aceea las moştenire această scrisoare,
acest mesaj de rămas-bun pe care îl auziţi prin vocea Mariei… Vă spun
acum: nu mai fiţi trişti… Am plecat într-o lume mai bună.
Imaginaţi-vă o rază de lumină pornită din sufletul vostru, între Pământ
şi o altă dimensiune, un curcubeu strălucitor ce serveşte drept cale de
acces către o lume ce întrece imaginaţia umană. Păşiţi timid pe podeaua
transparentă al podului de culori şi vă-ndreptaţi fără voia voastră
spre o nouă lume, o lume ce de-abia poate fi atinsă de mintea umană.
Mergeţi continuu pe acel pod, plutiţi în curenţii de
culori calde, plutiţi continuu şi vi se pare că a trecut o veşnicie.
Dar când încercaţi să înţelegeţi mai bine ce vi se întâmplă, atunci
simţiţi cum începeţi să vă-ndepărtaţi de podul de culori, simţiţi cum
vă desprindeţi, încercaţi să vă-mpotriviţi, dar nu reuşiţi, iar mintea
vă este captivă, captivată de tot ceea ce vede, de tot ceea ce simte.
Pământul se depărtează de voi, devine din ce în ce
mai mic până când dispare o dată cu trupurile voastre. Pentru a
pătrunde în noua lume trebuie să uitaţi tot ceea ce aţi crezut până
acum că este real, trebuie să vă depărtaţi de tot ceea ce numeaţi odată
"realitate". Numai astfel puteţi pătrunde în cealaltă lume.
Încet, încet, vă apropiaţi de un punct ce devine din
ce în ce mai mare. Vă uitaţi mai atent şi observaţi ceva asemănător,
ceva mai mult decât identic cu vechea lume.
Încercaţi să vă deschideţi sufletul, să trimiteţi un
gând spre această lume , spre o lume ce întrece toate aşteptările
voastre.
Încet, încet, îmi părăsesc lumea mea, pentru a mă
linişti, pentru a găsi pacea veşnică. Lumea mea neliniştită şi lipsită
de apărare o părăsesc, părăsesc tot ceea ce credeam că este
"realitate", aflu noi noţiuni de viaţă într-o singură secundă. Totul
este ca un fulger furios în timp de furtună.
Acum, voi încheia această scrisoare, acest mesaj de
rămas-bun, voi încheia tot ce am început, spunându-vă că viaţa merge
mai departe şi cu mine şi fără mine..”
Aici, Maria se opreşte… Era a treia oară când citea acest mesaj şi încă
se simţea tulburată… Era tulburată de faptul că Dan ştia că i se va
întâmpla ceva în acea săptămână, îşi prevedea moartea, dar ea nu
reuşise să descopere în comportamentul lui nimic neobişnuit… Se gândea
că liniştea lui din ultima zi de şcoală ar fi trebuit să-i dea de
bănuit, dar se scuza propriei persoane că acest lucru era un lucru
ciudat dar nu neobişnuit pentru Dan. Aproape în fiecare săptămână avea
câte o astfel de zi… Cu ochii plini de lacrimi, de-abia desluşind
formele din faţa ei se uită înspre mulţimea de oameni care uitaseră cu
totul de înmormântare. Se gândeau acum de ce erau trişti şi nu-şi
puteau da seama… Doar femeile de peste 60 de ani mai stăteau şi
plângeau lângă corpurile neînsufleţite … Se aude din nou clopotul
bisericii şi valul zgomotului său asurzitor îi scoate pe acei oameni
din visarea provocată de scrisoarea lui Dan… Se aude glasul răsunător
al preotului. Cu cât preotul se apropia mai mult de mijlocul slujbei cu
atât cerul se întuneca mai mult.
Din toate zările se apropiau nori negri ţesând o plasă de mătase fină
şi cenuşie deasupra oraşului… Cerul devine din ce în ce mai negru
aducând oraşul într-o beznă ce-i înspăimânta pe locuitorii acestuia…
Urmele roşii ale sângelui vărsat de către Dan apar în trăsnetele ce se
apropie din ce în ce mai mult de cimitir, de mormântul lui Dan. Din
ceruri, trimis de o forţă necunoscută, un fulger loveşte cu furie
copacul de lângă crucea mormântului lui Dan. Copacul în flăcări se rupe
şi cade peste mormântul acestuia tăind calea Mariei, despărţind-o
printr-o barieră de foc de cea mai bună prietenă a ei, încremenită acum
de tot ceea ce văzuse, şi de Mihai…
Maria se uită către cea mai bună prietenă a ei prin bariera de foc şi
îl vede pe Dan… Nu-i vine să creadă… Îl vede departe de ea, vrea să-l
atingă dar nu poate… Dar el poate… Se apropie de ea într-o secundă ce
devine o veşnicie, dar rămâne tot în acea închisoare de fier… O sărută,
dar nu-l simte… Doar vede sărutul din ultima zi de şcoală.
Se uită în continuare la Dan şi îl vede cum dispare în adâncimea
flăcărilor ieşite din Iad. Se uită acum spre mulţimea de oameni adunaţi
acolo, dar nu îi mai vede. Era înconjurată de un întuneric
atotcuceritor… Se uită mai atent în acel întuneric şi se vede pe ea
însăşi… Se uită în oglindirea propriilor ochi şi revede scena din
ultima zi. Dan încearcă să o sărute pe buze, iar ea acceptă. Nu-i mai
venea să se despartă de ea, din îmbrăţişarea ei, dar trebuia. Vine
tramvaiul, o priveşte în timp ce se urcă în tramvai, şi parcă ar fi
vrut să se ducă şi el cu ea. Dar îşi aduce aminte de vorbele ei din
acea zi : trebuiau să rămână prieteni. Trebuia să-i îndeplinească
dorinţa. În acelaşi timp ea se gândea să coboare din tramvai şi să
rămână cu el dar ştia că el are probleme şi nu ar putea să fie el
însuşi, aşa cum îl ştia, atâta timp cât nu se rezolvă totul. Acum se
rezolvase totul într-un anume mod… Maria îşi dădea seama că dragostea
sa pentru Dan de până atunci nu fusese decât o dragoste artificială, o
dragoste indusă de lipsa unui sentiment de dragoste adevărat… Revede
scena în care era să treacă în cealaltă lume : se duce tristă în
bucătărie; vede pe masă cuţitul cu care doar ce tăiase pâinea; lama sa
ascuţită o atrăgea spre el; ceva o îndeamnă să ia acel cuţit; îl ia, se
uită la el; înfinge vârful cuţitului în degetul mare al mâinii stângi;
simte o durere cumplită, dar nu-i pasă; simţea că fără el nu mai poate
continua să trăiască; el era singurul care nu o părăsise niciodată,
decât în momentele cele mai negre ale vieţii lui; cu lacrimile şuvoaie
în ochi, cu lacrimi amare acoperindu-i obrajii roşii de furie, ridică
cuţitul în aer, îl apucă bine cu amândouă mâinile şi-l întoarce cu
vârful spre ea; dă drumul mâinilor, vrând să treacă în nefiinţă, dar
ceva o ţine. Se vede prin alţi ochi, prin ochii unei alte persoane,
şi-şi dă seama de prostia pe care era s-o facă atunci din cauza unui
sentiment fals. Îi era recunăscătoare Danei şi nu ştia cum să-i
mulţumească… Dana era cea îndrăgostită cu adevărat de Dan şi aceasta,
în ciuda unui sentiment puternic de iubire, nu avusese acel impuls
sinucigaş.
Maria închide ochii vrând să se ferească de întunericul ce se apropia
din ce în ce mai mult de ea. Aude un sunet înnăbuşit şi un geamăt
prelung, şi-şi dă seama că ea era sursa acelor zgomote ciudate, zgomote
ce vesteau moartea, venirea Îngerului Negru.
|