Ziua VIII – 25.decembrie.2002. – miercuri
Dimineaţa de Crăciun! Maria se trezeşte, dar totuşi nu prea avea chef
să plece nicăieri acum. Se gândeşte… îşi aduce aminte de ultimul
crăciun petrecut împreună cu tatăl şi mama ei. Nu le vede feţele,
dar încearcă să le creeze ea singură din pozele alb-negru ale unor
vremuri trecute. „De ce m-aţi părăsit? Aş fi vrut… vreau şi eu o mamă
lângă mine… vreau un tată! De ce aţi plecat? De ce mi i-ai luat
Doamne? Ce-am făcut, cu ce am greşit eu de sunt astfel pedepsită?
Doamne, ascultă-mă! … nu te întoarce… Priveşte-mă în ochi şi spune-mi:
de ce ? Ai curaj să-mi răspunzi ?” Lacrimile încep să-i curgă dar
imediat se opresc şi porneşte într-un râs nebun. „Şi prostul acesta de
Mihai… I-am spus de atâtea ori că nu se poate… Ce naiba nu mă lasă-n
pace. Eu nu sunt Dana, sunt Maria. Iar el nu este Dan, este Mihai! Ah,
nu-mi vine să cred că l-am iubit pe Dan… şi nu-mi vine să cred că nu-l
iubesc pe Mihai… Mihai este Dan… Dan este Mihai. De ce trebuie să se
semene atât de mult? De ce trebuie să fie atât de diferiţi?… Ascultă-mă
Doamne, ascultă-mă Dane : de ce ai plecat ? De ce ai făcut un asemenea
gest stupid ?… Dana suferă acum… mai mult ca mine. Şi eu sufăr, mai
mult ca Dana. Stau acum şi o aştept să vină „să mă duc la o mică
petrecere în familie, nimic pretenţios”. O aştept şi când o văd îmi
repugn toate sentimentele mele de durere şi încerc sentimente de
compasiune pentru Dana. Dar de ce? Spune-mi Doamne ? De ce a trebuit să
mă-ndrăgostesc de el chiar aşa tare ?” Nu se mai gândeşte la nimic apoi
izbucneşte în râs. „Stau acum ca proasta aici şi mă plâng… mai vine una
acum, o plângăreaţă… Parcă nu mai există băieţi pe lumea asta… şi
cunosc destui mai interesanţi decât Dan… şi decât…”
Firul gândurilor nărăvaşe îi este întrerupt de sonerie. Era Dana. Venise să o ia pe Maria…
- Dana, chiar trebuie să vin?
- Eşti invitata de onoare…
- Dar… nu ştiu, nu am chef.
- Haide, e Crăciunul!
- Halal Crăciun…
Maria se uită în ochii Danei şi rămâne în loc. Nu mai pleacă. Îi spune
Danei să o lase singură. Şi rămâne singură cu propriile gânduri. Dar
este trezită din această visare de sunetul telefonului. Se îndreaptă
către el şi răspunde:
- Alo, Maria!
- Da…
- Victor la telefon..
- Care Victor?
- Nu ghiceşti?
- Nu…
- Andrenov…
- Ah, ce faci tu?
- Uite, eram în trecere prin oraş şi mă gândeam dacă pot să-ţi fac o vizită… Pot?
- Da, oricând… acum vrei?
- Da…
- Dar ştii unde stau?
- Zi-mi adresa că o găsesc eu…
- Strada Lebedelor, bloc C3… în cât timp ajungi, să te aştept…
- Un sfert de oră maxim…
- Bine…
- Ne vedem curând…
- Pa.
Era o întorsătură nouă acum în viaţa Mariei. Se uită în oglindă şi îşi
vede faţa luminată. Nu-l mai văzuse de mult pe Victor: foşti fraţi de
cruce, foşti colegi, foşti iubiţi. Nu-l mai văzuse din şcoala generală.
Simţea că el este ceea ce-i trebuie acum! Aude un glas şi i se pare că
este glasul lui Dan. Îşi dă cu mâna prin faţa ochilor încercând să
alunge acea fantasmă. Se uită la ceas: cele cincisprezece minute
trecuseră. Se îmbracă puţin mai gros şi iese afară. Coboară treptele în
grabă şi se opreşte în faţa lui Victor. Se schimbase destul de mult:
din băiatul firav cu o faţă blajină devenise un adevărat bărbat. Se
uită la el mirată lăsându-se cuprinsă de braţele sale. Fulgii de nea
începeau să-i acopere obligându-i să părăsească acest peisaj de poveste
intrând în casă. Se aşezară pe canapea şi încă se uitau unul la altul.
Maria îşi ia curaj:
- Victor, de când nu te-am mai văzut!
- Mi-a fost dor de tine… dar mi-a fost greu să te sun. Nici nu-ţi ştiam numărul de telefon…
- Mi s-a spus că eşti la spital în comă… am vrut să te vizitez, dar nu m-au lăsat părinţii.
- Da, am fost în spital timp de trei luni, dar mi-am revenit. Am vrut
să te sun, te-am sunat la vechiul număr dar nu te-am găsit.
- Da, m-am mutat de patru ani…
- Oricum mi-a dat telefonul tău cel care s-a mutat în vechiul apartament…
- Dacă nu-ţi spuneam eu atunci să-mi aduci floarea aceea poate nu ai mai fi trecut prin atâtea… e numai vina mea!
- Maria, nu-ţi face sânge rău: dacă e să fie cineva de vină eu sunt
acela, căci am avut de ales… puteam să rămân pe loc şi să nu fac nimic…
- Dar să cazi de la înălţimea aia!
- Uită de toate astea: au fost în trecut! Eu am uitat. Doar un singur lucru să nu-l uiţi: locul nostru. Îl mai ştii?
- Da… locul nostru, locul în care m-ai sărutat prima oară: primul meu sărut.
- Hai, vii?
- Unde?
- Acolo…
- Stai să mă îmbrac mai gros.
Maria se ridică de pe canapea, de lângă Victor şi îşi luă mâna din
palma lui. Intră în camera ei şi se schimbă. Îşi aduse apoi aminte de
Dana şi ştia că aceasta va veni din nou să o ia la petrecerea de
Crăciun. Luă un creion şi o foaie:
“Pentru Dana,
Nu te supăra fiindcă nu vin azi la tine dar m-am întâlnit cu un fost
coleg din generală, îl ştii – m-am întâlnit cu Victor Andrenov. Ne
ducem să ne plimbăm prin oraş.
Pa!”
Acesta era mesajul lăsat pentru Dana: în cazul în care aceasta se va întoarce să o convingă să se ducă la petrecere.
Se întoarse în sufragerie lângă Victor. Acesta o aştepta nerăbdător. O
luă de braţ şi porniră liniştiţi către locul lor. Treceau pe lângă
luminile din jurul lor fără să le bage în seamă. Pentru fiecare nu
exista decât celălalt. Luminile se opreau din când în când pe feţele
lor apoi plecau lăsându-i în umbră. Vântul îi învăluia într-o perdea
magică de zăpadă protejându-i de cei de dinafară creâdu-le propria
lume. Încet-încet, cu paşi molcomi, se apropiau de locul lor. Locul de
la a cărui înălţime puteau vedea totul, fără să fie văzuţi, ascunşi de
ochii iscoditori ai lumii. Locul unde dragostea, iubirea devenea
comoara cea mai de preţ a celor doi. Se apropiară de marginea acestui
loc şi se uitau la distanţa ce-i despărţea de pământ. Se îmbrăţişară şi
se sprijiniră de gardul de protecţie.
Victor sări peste gard. Distanţa dispăru. Distanţa dintre Maria şi
Victor era doar de zece centimetri. Maria auzea glasul lui Victor
chemând-o:
- Hai, Maria, vino încoace. Sari gardul: nu este mult, uită-te şi tu, eu am sărit şi nu am păţit nimic…
- Dar parcă era mai mult…
- Era e la trecut, acum este!
- Bine, dar mă prinzi?
- Desigur… haide!
Maria trecu gardul: încă se mai ţinea de gard, căci ceea ce-şi amintea
ea, prăpastia pe care şi-o amintea nu se mai afla acolo. Distanţa nu
era mai mare de zece centimetri. Aude glasul lui Dan şi se sperie:
- Maria, nu, stai…
Maria se sperie şi se aruncă înspre braţele lui Victor. Dar distanţa
dintr-un centimetru devine zece, din zece o sută şi dintr-un metru o
distanţă nemăsurabilă. În cădere vede imaginea lui Dan şi îi aude
glasul: “Maria, nu, stai…”. Îşi îndreaptă privirea către locul unde era
Victor şi vede doar nimicul ce-şi deschidea porţile pentru ea.
Strigă după ajutor, strigă către Victor dar nu primeşte nici un
răspuns. Rămâne îngheţată în aer, fiecare clipă i se păreau veacuri,
veacuri mai mici decât o clipă şi începu să-şi aducă aminte ceea ce se
întâmplase cu Victor. Victor era mort de patru ani. Erau la munte şi-l
rugase să-i aducă o floare aflată la marginea muntelui. Victor se duse
dar terenul alunecă sub el. Cade, ucis de dorinţa ei stupidă. Acum ea
era cea care cădea. Terenul, iarba se apropiau din ce în ce mai mult de
ea. Închise ochii. Văzu imaginea lui Dan, imaginea Danei, imaginea lui
Mihai, îl văzu pe Victor apoi auzi un zgomot arsuzitor. Era zgomotul
produs de propriul corp strivindu-se sub propria greutate. Deschide
ochii şi pentru o clipă simte cum devine una cu pămâtul. Vede un lichid
roşu subt cu sete de către pământul nemilos. Închide ochii şi îl vede
pe Dan… apoi răsuflă pentru o ultimă dată…
Întuneric…
|