Ziua VI – 23.decembrie.2002 – luni
Aude un zgomot ciudat venit dinspre fereastră… Maria deschide ochii. Se
trezeşte într-un întuneric înspăimântător. Se ridică din pat cu greu,
toate oasele o dureau… Întinde mâna spre întrerupătorul ce avea să dea
viaţă becului de deasupra capului ei. Camera se luminează imediat
rănind ochii Mariei. Aceasta îşi fereşte ochii cu ajutorul podului
palmei… Se uită la ceas şi observă că era trecut peste ora 11
a.m. Stinge lumina din cameră şi se îndreaptă spre fereastră
pentru a lăsa lumina să intre. Ridică jaluzeaua (?) lăsând miiile de
raze de lumini să pătrundă în această lume… Geamul îngheţat de aprigul
ger de afară o împiedica pe Maria să găsească sursa acelor ciudate
zgomote. Simţea că se pregăteşte ceva morbid… Dar după numai câteva
secunde realizează că acel zgomot era făcut de oamenii ce plecau…
Deschide geamul şi este străpunsă de aerul uscat, rece şi tare de
afară… Îl vede pe Mihai stând la ieşire conducând pe cei îndureraţi la
plecare… Maria se gândea că va trebui să plece şi ea… Trebuia să
plece dar nu-i mai venea să plece, vroia să rămână aici pentru
totdeauna, dar nu ştia de ce… Totuşi îşi dă seama că va trebui să
plece, că nu mai este nimic care să o ţină în acest oraş şi începe să
se pregătească de plecare… Caută un pieptăne, ştia că trebuie să fie
printr-unul din sertarele din această cameră, căci mai fusese aici, şi
deschide toate sertarele… Găseşte ceea ce căuta, dar lângă el observă o
scrisoare adresată ei. Avea adresa ei… Se luptă timp de o clipă cu
propria conştiinţă, dar până la urmă ia scrisoarea, o deschide încet şi
începe să o citească. Scrisul era al lui Mihai, îl recunoscuse. Se uită
la dată : 21.decembrie.2002. De ce i-ar fi trimis Mihai o scrsioare
acum, când era lângă el, când îi putea spune ce vroia, direct, fără
bariera scrisului… Maria începe să citească şi îşi dă seama acum de ce
Mihai nu putea să-i spună direct ce dorea:
„ Mariei,
Pe harfa răsturnată a iubirilor tale, trupul şi sufletul meu au fost
începutul unui mari iubiri şi tremurul mâinii care o caută, o caută şi
o caută…
Mi-e sufletul ca tufişul Păiurului pe coasta Mării Negre : numai ghimpi curbi care-au încununat odată fruntea lui Hristos.
Dacă ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi ca să ajung până la
tine, aş fi ajuns cu zdrenţele tinereţii mele sfâşiate, dându-ţi ultima
ei picătură.
De-ar fi fost să trec prin ierburi cu şerpi ca să ajung la tine, cu
tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morţii mele, aducându-ţi-o să-i
închizi ochii.
Cânt răguşit pe sub trotuarele casei tale, cum cântau odinioară copiii
italieni pe străzile oraşelor noastre, în mizeria frumuseţii lor cu
ochi mediteraneeni.
Cânt cu mâna întinsă la cer: ascultaţi voi toţi sunetul iubirii – bucuria şi durerea ei.
M-am îndrăgostit de tine într-o zi de Mai. M-am îndrăgostit de-o fată
cu ochi de înger ce mi-a deschis sufletul ca o fereastră. M-am
îndrăgostit de un zâmbet ca brâul frânt de mătase al curcubeului ţesut
în zare de o ploaie de primăvară.
Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine, rătăcită pe drumul veşniciei, dusă în întunericul fără fund.
Mâna mea încălzită de Soarele eternei iubiri îţi va strânge mâna ta
delicată, dragostea mea şi cu un zâmbet şi un sărut sufletele noastre
se vor uni pentru totdeauna.
Eternul tău adorator,
Mihai.”
Recunoştea aceste rânduri, ştia că le mai citise undeva, dar nu ştia
unde. Se aude un ciocănit la uşă… Ascunde repede scrisoarea, o pune la
locul ei. Închide sertarul şi rămâne cu pieptănul în mână…
- Intră… spune cu un glas slab Maria crezând că va intra Mihai. Dar intră Dana pregătită pentru plecare.
- Hai, Maria.. grăbeşte-te… căci trebuie să plecăm…
- Bine…
Un scurt dialog lipsit de esenţă… despre altceva nu puteau să vorbească
: Maria încă era şocată de scrisoarea lui Mihai, iar Dana încă nu se
putea gândea fără să-i apară de fiecare dată în minte imaginea lui Dan…
Nu vroiau să-şi arate tulburările dar se vedeau clar pe faţa lor… Nu
mai rămăseseră decât ele în casă… Mihai le aştepta la ieşire pentru a
le conduce la autobuz… Drumul până la staţie a fost unul lipsit de
evenimente, clipele trecând pe lângă cei trei trecători fără să-i bage
în seamă. Ajung în staţie. Mihai le sărută de rămas-bun… O ia pe Maria
de mâini, se uită în ochii ei… Vrea să-i zică că o iubeşte, că încă nu
a încetat să ţină la ea, dar nu poate să-i spună prin vorbe. Îi spune
totul în gând privind-o în ochi… Maria nu mai rezistă gândindu-se că
Mihai ştie că i-a citit scrisoarea şi acum o roagă să rămână… Dar nu
s-a întâmplat aşa… Se desprinde cu greu din strânsoarea mâinilor lui
Mihai şi urcă în autobuz… După ce autobuzul a plecat Mihai rămâne în
acelaşi loc… Spera că se vor întoarce… Spera că Maria se va întoarce.
Rămâne cu privirea aţintită spre asfinţit, spre punctul în care
autobuzul Mariei dispăruse fără nici o urmă. O lumină orbitoare a
farurilor unei maşini îl trezeşte din visare, din acea stare de
melancolie. Se îndreaptă cu paşi înceţi către casă. Mintea îi era
străpunsă de tot felul de gânduri, de gânduri ce-l făceau să sufere şi
mai mult… Se gândea la Maria, se gândea că s-ar putea să nu o mai vadă
niciodată… Ajunge acasă şi se duce în sufragerie să se odihnească… Se
aşează pe canapea şi adoarme. Se trezeşte peste o oră. Nu avusese nici
un vis… Se uită la ceas şi-şi aduce aminte că a promis Mariei că o va
suna… Se duce în dormitor, ridică receptorul telefonului şi formează
numărul… Din partea cealaltă se aude glasul Mariei:
- Alo!
Mihai vrea să răspundă, dar nu mai poate… Privirea îi cade asupra
pieptănului aflat în faţa oglinzii… Vede pieptănul, ştie că Maria l-a
folosit, îşi aduce aminte unde era… şi realizează acum de ce Maria nu
scosese nici un cuvânt în acea zi alături de el… Scrisoarea îi fusese
citită… În receptor se aude glasul Mariei : „- Alo!”. Mihai nu mai are
putere să-i vorbească, ritmul inimii îi creşte ameţitor, ochii îi sunt
cuprinşi de o ceaţă roşiatică… Speriat închide telefonul.
Maria era nedumerită – cine putea să o sune şi mai ales în zilele acestea. Dana era lângă ea:
- Cine era ? întreabă Dana.
- Nu ştiu… nu a vorbit… dar am senzaţia ciudată că-l cunosc
- Mihai, poate ?
- Nu cred, ar fi vorbit… Sau poate nu ?
- De ce nu ?
- Azi când căutam pieptănul am… mai bine lasă…
- Zi, eu te ascult .
- Am zis să o laşi baltă !
- Bine. Mama ta când vine din străinătate ?
- Nu vine de sărbători… şi ochii Mariei se împânzesc cu lacrimi sărate.
- Atunci eşti invitată la noi… ceva simplu în familie
- Bine, o să vin… până miercuri mai este…
Dana pleacă acasă : era mult prea obosită pentru a mai putea sta aici…
Maria se uită după ea, ar fi vrut să mai stea căci rămânea singură din
nou… Cu toate că aceste zile au însemnat o durere sufletească pentru
ea, se simţise totuşi mai bine : timp de patru zile fusese împreună cu
cei cu care formase într-adevăr o familie… Mama ei era plecată în
străinătate pentru a face rost de bani pentru un trai decent, iar tatăl
mort de când Maria avea nouă ani, anul acesta fiind al nouălea an fără
tată… Când i-a murit tatăl, Maria ştia că nu o să-l mai vadă niciodată,
dar nu ştia încă ce este moartea. Ce înseamnă ea. Iar acum, de câte ori
îl vede pe Dan în visele ei, îi apare în minte şi tatăl ei. Îi apare în
minte dar fără nici o formă – nu mai ştia cum arăta tatăl ei… Obosită
se aruncă pe canapea. Ochii o dor, o ustură obligând-o să-i închidă.
Aude sunetul soneriei de la uşă. Se ridică de pe scaun. Adormise între
timp. Se uită la ceas şi vede că era ora 10 dimineaţa. Îşi aduse aminte
că îi spusese Danei să vină la ea pentru a se aranja pentru ziua de
Crăciun. Deschide uşa şi într-adevăr Dana era. Procesul de
vopsire durează timp de o oră din cauza părului foarte lung al Danei.
După aceasta, spre sfârşitul zilei Dana se duce să facă o baie caldă în
baia Mariei. Dă drumul la apă… Maria auzea apa fierbinte curgând şi se
pierdea în propriile gânduri, dar ca un robot îşi continua treaba
începută. Este scoasă din această stare de către glasul Danei care o
striga din baie:
- Maria…
- Da…
- Vino puţin să mă ajuţi să-mi elimin vopseaua de pe gât…
- Stai puţin…
Maria îşi lasă toate treburile deoparte şi se îndreaptă spre baie.
Intră în baie. Se apropie de cadă. Ia buretele plin de săpun din mâna
Danei şi o ajută pe Dana să scape de vopseaua ce-i rămăsese pe spatele
gâtului. Pune mâna pe gâtul acesteia vrând să elimine mai eficient
vopseaua… Mâinile ei îi alunecă pe braţele fine ale Danei, apoi i se
ridică pe obrajii rumeni ai acesteia. Involuntar mâinile îi cad pe
pieptul voluptuos al Danei, pe sânii albi… Maria intră în apă fără voia
ei… Era ceva nou… Apa fierbinte îi pătrundea până în cele mai intime
locuri totodată scoţând în evidenţă formele de femeie matură ale
Mariei… Coapsele Mariei se întâlnesc cu cele ale Danei… Dana se
lasă prinsă în acest joc nebun şi se apropie de Maria, o sărută, se
unesc amândouă într-un sărut… Tricoul Mariei este ridicat de către
mâinile Danei fără să întâmpine nici o rezistenţă lăsând să iasă la
lumina zilei fructele unei femei în plină dezvoltare, fructele necoapte
încă ale tinereţii… Maria ştia că ceea ce face nu este bine, dar nu se
putea abţine… asemenea Danei era atrasă din ce în ce mai mult de
această nouă experienţă… Maria închide ochii lăsându-se în voia Danei…
Aude sunetul unei albine ce se apropie din ce în ce mai mult… Deschide
ochii mirată de acest nou sunet şi…
|