Prose
Editoriale > Proză > Suflet pierdut (Sfârşit de drum) > Ziua I – 18.decembrie.2002 miercuri

Ziua I – 18.decembrie.2002 miercuri


Se trezeşte transpirat din coşmarul nopţilor sale. Era urmărit în continuare de acelaşi monstru, de acelaşi Înger Negru, de acelaşi Seraphim. Inima îi bătea într-un ritm uimitor, zgomotele treceau pe lângă el asurzitor, dar el nu le auzea. Se bucura că s-a trezit în sfârşit din acel coşmar. Pleoapele îi sunt greoaie, dar nu mai are curaj să adoarmă. Aşteaptă până ce va auzi paşii mamei sale venind în cameră pentru a-l trezi. Se uită la ceas. Era cinci fără un sfert, dimineaţa bineînţeles. Încă un sfert de oră mai trebuia să aştepte. Pleoapele îi devin din ce în ce mai greoaie. Vântul îl îndemna să adoarmă, ca şi cum ar fi fost complicele terifiantului Seraphim. Umbrele copacilor desenau pe geamul ferestrei mii de monştrii imaginari ce râdeau continuu, urletul vântului devenea pentru el glasul morţii, glasul morţii a mii de suflete rătăcite. Închide ochii vrând să scape de aceste noi fantome ale unei vieţi trecute, vrând să se simtă în siguranţă. Dar aici întâlneşte din nou acel Înger Negru, îi simte iar sufletul greu, gândurile negre, îi aude din nou glasul său venit din altă lume,  o lume plină de suferinţe.
În sfârşit se aprinde lumina. Era cinci ceasul. Se ridică imediat în capul oaselor. Îşi bea cana cu ceai, apoi se duce la toaletă. Pe toate le face foarte repede vrând să scape de teribilele coşmaruri ce-l urmăreau peste tot. Se duce la baie şi se fereşte de oglindă. Nu vroia să vadă acea faţă mohorâtă, posacă, speriată de propriile coşmaruri. În final vine şi timpul să plece. Iese din casă, se îndreaptă spre staţia de autobuz. Aerul rece al dimineţii de iarnă îl face să se simtă mai bine. Strada însă era pustie. Vântul începuse să bată şi mai tare. Şuieratul miilor de şerpi de umbre şi unduirea lor îl făcea să creadă că încă nu s-a trezit, că încă mai visează, încă mai este prins în acea cutie fără graniţe a coşmarurilor. În jurul său, pe lângă scheletul gardului viu simţea mii de ochi privindu-l, le auzea vocile şuşotite, le şimţea privirile, gândurile. Se opreşte din mers. Nu se mai aude nimic. Vântul încetează, toate creaturile nopţii dispar. Încearcă un sentiment de securitate, dar degeaba. Acum era mult prea linişte. Era liniştea dinaintea uraganului. Se aştepta ca din orice clipă, din orice zare să fie atacat de demonii nopţilor sale. Dar este salvat de lumina orbitoare a autobuzului cu care trebuia să plece spre şcoală. În gândul său îi mulţumeşte lui Dumnezeu, şi fericit, cu zâmbetul în suflet, urcă în autobuz. Se simţea eliberat din plasa propriilor temeri şi se mustra acum neştiind cum a putut să creadă aşa ceva, cum a putut să-i fie aşa frică. Adoarme, şi doarme un vis fără imagini, un vis fără nici un sentiment de frică, supărare sau fericire. Totul era negru, totul era liniştitor. Trebuie să coboare. Era liniştit acum. Pe drum spre şcoală se întâlneşte cu o colegă pentru care ar fi făcut orice să o vadă fericită. Iubirea lui era necondiţionată. Acum era ultima zi de şcoală. Era ultima zi în care o mai vedea. Pe durata întregului drum se uită la ea, îşi fixează privirile asupra ei, mişcările sale devin mai unduitoare, încearcă să o protejeze fără ca ea să ştie; vrea să-i spună că o iubeşte, dar nu poate, şi continuă să tacă, ascultând-o. Îi ascultă temerile, îi ascultă supărările şi încearcă să-i arate că o doreşte, dar nu poate. Ceva îl ţine. Vrea să o ferească de propriile coşmaruri, vrea să o ferească de mânia sa din fiecare zi, vrea să o vadă doar fericită. Pentru aceasta ar fi în stare să se îndepărteze atât de mult de ea, încât să fie ferită de fantomele sale. Ar fi de acord, chiar ar vrea ca ea să-şi găsească jumătatea într-o altă persoană. Nu-i putea cere ei să-şi părăsească propria-i lume pentru a trece în lumea lui plină de suferinţe, supărări şi neîmplinite dorinţe. O priveşte în continuare în timp ce ea vorbeşte, râde alături de ea, dar în interiorul lui se dădeau adevărate lupte de supremaţie. Decide că ar fi mai bine să nu-i spună nimic, cel puţin până când va scăpa de aceste coşmaruri, până ce viaţa lui va reveni la normal. Ajung în sfârşit la şcoală, acolo el devine mai retras pentru câtva timp. Se retrage într-un colţ ca să-şi poată aduna gândurile, pentru a nu-şi arăta mânia în clasă. Nu putea să se enerveze acum, mai ales că şi dragostea sa era în clasă şi nu ar fi vrut să-l vadă astfel. Ea vine să vadă ce s-a întâmplat văzându-l supărat, retras. Îl întreabă cine l-a supărat, dar nu primeşte nici un răspuns. Îi era foarte greu să răspundă, mai ales căci nu vroia să se ştie de ce era supărat. Ea stă şi aşteapţă un răspuns. Dar nu-l primeşte. Din clasă se aude un glas ce îi spune că are nevoie de linişte, că are nevoie să-şi adune gândurile. Glasul era al lui, dar nu el vorbise. El nu vroia să vorbească, de teamă să nu o rănească pe cea la care ţinea atât de mult. Dar ce nu-şi dădea el seama era că tăcerea lui o rănea şi mai mult. Tăcerea lui din prima pauză continuă şi în a doua. Ea încearcă din nou să se apropie de el. Nu-i plăcea să-l vadă suferind, nu vroia să-l ştie trist. Îi era dor de clipele în care el încerca prin toate metodele posibile să o facă să râdă, îi era dor de el. Deşi îl avea în faţa ochilor, nu-l recunoştea. În drum spre şcoală observase ceva ciudat la el. Privirea lui era aţintită asupra asfaltului ce trecea pe lângă ei cu o viteză uimitoare. Nu a reuşit să-l facă să iasă din acea stare decât sărutându-l pe obraz. Acum vroia să încerce acelaşi lucru. Se apropie încet de el, îşi pune mâinile după gâtul său, vrea să-l sărute. Dar nu pe obraz, ci acum de-adevăratelea, pe buze. Reuşeşte să-l scoată din acea stare, dar fără să-l sărute. El îi dă mâinile la o parte încet. Ea se apropie să-l sărute. Până în clipa în care mai era puţin ca buzele celor doi să se întâlnească stă nemişcat, apoi întoarce rapid capul. Nu vroia să complice lucrurile, nu vroia să devieze cursul evenimentelor. Nu vroia ca apoi să afle că acel sărut a fost doar ca să-l facă să se simtă mai bine. Atunci ea se ridică. În ochii ei se vede cum începe să-i dea lacrimile. Se duce la toaletă. Colegii se uită la ea apoi la el. Se uită şi sunt nedumeriţi. Se întreabă unii pe alţii prin priviri ce s-a întâmplat, de ce plângea ea. Când se întoarce de la toaletă vine cu capul în jos. Se opreşte în dreptul unui calorifer şi se uită pe geam, în depărtare. Cea mai bună prietenă a ei vine la ea şi încearcă să afle ce s-a întâmplat. Dar nu reuşeşte. Ea susţinea continuu că nu are nimic. Dar se vedea în ochii ei, în privirele ei, se simţea în tăcerea ei că ceva se întâmplase, ceva cumplit. Dar nimeni nu-şi dădea seama. Toţi încercau să o facă să râdă, dar nici unul nu reuşise. Trece şi această pauză. Vine pauza mare. Toţi pleacă din clasă. Numai rămâne decât el şi ea. Ea stă tristă în bancă şi scrie continuu, scrie tot ce-i trece prin gând. Îl ura acum pe el, nu mai vroia să-l vadă. Dar totuşi ceva o împingea să se mai uite din când în când cu coada ochiului spre el. El îi simţea privirile sale iar sufletul îi era chinuit. Închide ochii, răsuflă o dată ca şi cum ar trece în cealaltă lume. Nu mai suportă să o vadă supărată. Acum îşi dă seama de marea greşeală pe care o făcuse. Vroia să o vadă fericită, dar el nu ştia că şi ea îl iubeşte. Şi ştia că aceleaşi motive ca şi ale lui o ţineau să nu-şi destăinuie dragostea. Ea măcar încercase acum să-i arate dragostea sa, dar el o refuzase. În curând apar şi ceilalţi colegi. Se aşează în bănci şi încep să vorbească în şoaptă. Atunci el, nemaisuportând privirile aspre, mustrările celor prezenţi şi mai ales vrând să o vadă din nou pe ea fericită, se ridică de pe scaun. Îşi priveşte colegii, aceştia se uită la el fără să zică nimic. Se duce la banca ei. O ia de mână şi iese cu ea pe hol. Deşi ea se opunea, se vedea bine, clar precum un cristal, în ochii ei o scânteiere de diamant. Era fericită că până la urmă a băgat-o în seamă. Acum încerca să joace teatru, dar se vedea bine că nu mai este supărată, dar totuşi aştepta de la el o explicaţie.
- Te rog să mă ierţi pentru ce am făcut mai devreme. Ştii că te iubesc, dar atunci nu vroiam să influenţez relaţia noastră prin propriile gânduri negre. Acum ai aflat şi această faţă a mea, sunt multe pe care încă nu le ştii. Nu cred că ai vrea să ai alături de tine un om ca mine. Avem destul timp înainte şi nu vreau ca lucrurile să meargă atât de repede. Cu cât o relaţie începe mai repede cu atât se termină mai repede şi violent. Mie îmi place când te joci cu mine, îmi place fiecare sărut pe obraz primit de la tine, îl asemui unei clipe nepreţuite. Toată relaţia noastră de până acum a fost o relaţie de iubire necondiţionată, nedeclarată, dar fiecare ştim pe cine iubim. M-am ferit de sărutul tău, fiindcă nu aş fi vrut ca mai târziu să suferim amândoi în urma unei despărţiri, nu am vrut să te văd victima coşmarurilor mele. Echilibrul vieţii mele nu mai există acum. Familia mea mai are puţin şi se destramă. Mintea mea, sufletu-mi este bântuit numai de gânduri grele, apăsătoare. Nu vreau să-ţi faci griji pentru mine, nu vreau să fii obligată să-ţi faci griji pentru mine. Îţi spun acum, îţi promit că atunci când toată viaţa mea va reveni la normal, te voi căuta şi voi încerca să te fac fericită, chiar şi în lipsa iubirii tale, chiar dacă dragostea ta pentru mine s-a stins de mult. Te rog acum să mă ierţi.

Vrea să spună ceva, dar glasul ei era îngheţat. Nu ştia ce să spună. Nu vroia să-l ierte ca să se răzbune pe el, dar ceva din interior îi spunea că trebuie să-l ierte. Ştia cum e să ai probleme în familie, şi ştia că dacă ar fi fost în locul lui ar fi procedat la fel. Încetează să mai joace acel rol şi devine din nou acea fată zglobie şi drăguţă :
- Bine, te iert. Să ştii că nu am fost foarte supărată pe tine, căci şi eu sunt la fel. Atunci când sunt supărată ţin lumea la distanţă căci nu vreau ca ei să sufere. Dar, ai dreptate, sărutul acela ar fi grăbit foarte tare relaţia noastră aducând-o mult prea repede la sfârşit. Îţi mulţumesc, căci şi mie îmi place mult mai mult acest tip de relaţie, de aceea propun să fim prieteni ca şi până acum, fără obligaţii, să fie între noi o iubire necondiţionată. Ce zici : prieteni ?
-     Prieteni.

Şi se apropie de ea încet, ea se apropie încet de el şi se îmbrăţişează. Pe hol trece în momentul acela un profesor. Se uită uimit la ei. Pe ei îi apucă râsul şi intră ţinându-se de mijloc râzând. Colegii se uită la ei uimiţi. Acum chiar nu mai ştiau ce s-a întâmplat. Până la sfârşitul orelor au stat împreună şi s-au simţit bine. La sfârşitul orelor s-au decis să o ia pe jos până la gară pentru a prelungii clipele petrecute unul alături de celălalt. Pe drum au lăsat la o parte toate grijile şi au reuşit să se simtă cât de cât mai bine, cu toate că amândoi aveau probleme în familie. Ajung în sfârşit la gară. O conduce până la tramvai.
- A fost plăcut. Îmi pare rău că ne despărţim acum. Dar trebuie.
- Nu-i nimic, ştiu că ai probleme, că eşti trist. Ne vedem oricum la anul.
- Sau poate mai devreme, răspunde el.
- Dacă vii, îmi dai un telefon. Îl ştii …
- Bine.

Şi acum se despart. Dar nu se mai sărută pe obraz. Acum el încearcă să o sărute pe buze, iar ea acceptă. Nu-i mai venea să se despartă de ea, din îmbrăţişarea ei, dar trebuia. Vine tramvaiul, o priveşte în timp ce se urcă în tramvai, şi parcă ar fi vrut să se ducă şi el cu ea. Dar îşi aduse aminte de vorbele ei de azi : trebuiau să rămână prieteni. Trebuia să-i îndeplinească dorinţa. În acelaşi timp ea se gândea să coboare din tramvai şi să rămână cu el dar ştia că el are probleme şi nu ar putea să fie el însuşi, aşa cum îl ştia, atâta timp cât nu se rezolvă totul.
El merge cu paşi înceţi acum spre staţia de autobuz, se uită de câteva ori în urmă dar nu o mai vede. Plecase de mult. Se mişcă încet spre autobuz, nevrând parcă să părăsească acest oraş. Simţea că lasă ceva din el aici, se simţea neîmplinit. Aici lăsa o bucată din el. Se urcă în autobuz. Toate privirile pasagerilor cad asupra lui. Îi vine să ţipe în gura mare, dar se abţine. Se aşează pe un scaun şi se lasă pradă oboselii. Închide ochii iar în faţa ochilor îi apare ea cu zâmbetul pe buze mai frumoasă ca niciodată. Dar în loc să-l liniştească, mai mult îl întristează. Se gândeşte că timp de două săptămâni nu o va vedea deloc, nu o va simţi. Poate îi va da un telefon, dar nu vrea să o facă pe ea, sau pe el, să sufere.
A venit timpul să coboare. Merge înspre casă, trece pe lângă gardul viu şi-şi aduce aminte de temerile sale din acea dimineaţă. Acum se mustra, râdea de gândurile sale absurde. Dar la intrarea în apartament starea sufletească i se schimbă radical. În casă linişte. Mama lui era în bucătărie, făcea mâncare. Stătea strânsă pe un scaun. Frigul din bucătărie şi umezeala îi ajunsese la oase. Vorbeşte cu ea, dar încearcă să nu aducă aminte de problemele familiei. Se duce în dormitorul său, se schimbă şi se gândeşte ce să facă în continuare. Se duce până în dormitorul alăturat să-şi ia cartea pe care o lăsase acolo cu o zi înainte. Intră în dormitor.
- Salut.

Se aude glasul tatălui său. Acesta nu-l bagă în seamă. Avea faţă de el un dispreţ enorm acum, nu mai putea să vorbească cu el fără să-l jignească. Şi pentru a nu-l mai jigni s-a decis să nu mai vorbească cu el până ce nu-şi va da seama că a greşit faţă de soţia şi copilul lui. Dar tatăl lui nici nu se sinchisea de aşa ceva, se credea superior tuturor. Ar fi vrut ca toţi să-i îndeplinească toate dorinţele fără cel mai mic comentariu. De la un timp devenise foarte violent, se certa în fiecare zi cu mama sa, uneori degenerând chiar şi în bătaie. Atunci intervenea el. Se aşeza între tatăl şi mama sa. Atunci tatăl său se stăpânea, dar nu pentru că ar fi vrut el, ci pentru că fiul său reuşea imediat să-l convingă să se liniştească ameninţându-l cu moartea. Trece nepăsător pe lângă tatăl său acum şi se îndreaptă spre masa pe care se afla cartea.
- Da, voi sunteţi ăia deştepţi. Eu sunt prost, nu vreţi să vorbiţi cu mine.

Nu primeşte nici un răspuns. Fiul său trece cu o faţă nepăsătoare, dar în sufletul său avea un dezgust uriaş faţă de propriul tată. Tace şi se duce în dormitorul lui. Începe să citească. Dar citeşte ca şi cum s-ar uita pe poze, fără să-şi dea seama că citeşte. Se gândea dar nu ştia la ce. Aude uşa dormitorului alăturat. Îi aude paşii tatălui său, îl aude intrând în bucătărie. Stă cu auzul încordat la maxim, fiecare clipă trecea precum o oră, se aştepta ca din clipă-în-clipă să audă ţipetele mamei sale şi glasul gros al tatălui. Stă aşa timp de un sfert de oră şi nu aude nimic. Mintea îi zboară în altă parte şi încetul cu încetul adoarme. În faţa ochilor i se perindă mii de figuri geometrice de diferite culori şi nuanţe ce dansau într-un ritm nebun. Se trezeşte. Se uită la ceas şi constată că a dormit timp de două ore. În casă era încă linişte, mult prea linişte. Se duce la bucătărie pentru a bea o cană cu apă. Lumina era aprinsă – înseamnă că era cineva acolo. Intră în bucătărie încet. O vede pe mama lui uitându-se pe geam. Simţea că e tristă, simţea că plânge, îi simţea sufletul greu, îi simţea acum toate gândurile negre. Ştia, era sigur, că în timpul în care el a dormit s-a întâmplat ceva. Se duce înspre mama lui şi o întoarce cu faţa la el. Ea îşi acoperă faţa, dar nu îndeajuns de repede, pentru ca el să nu-şi dea seama că fusese din nou bătută.
- Unde este ?
- A ieşit…

Glasul mamei sale era stins, nu mai vroia să trăiască. Soţul ei, cel care a jurat că va fi alături de ea la bine şi la rău şi că o va proteja cu propria viaţă, a făcut-o să nu-şi mai dorească să trăiască. Fiecare lacrimă vărsată de mama lui îi străpungeau inima lui precum săgeţile otrăvite ale incaşilor. Nu mai suporta. Clocotea de mânie. Ca să nu-l vadă astfel mama sa, iese afară. Se duce şi se plimbă pe marginea prăpastiei din apropiere. Se plimbă lăsându-se în voia vântului. Merge precum un nebun în toate direcţiile. Ajunge lângă un tufiş de gard verde. Acolo îl vede pe tatăl său. Într-un moment de furie nebună, nemaiputându-se stăpânii ia o piatră aflată la picioarele lui, pusă acolo parcă special pentru el. O ridică şi fără să se gândească la ce face, fără a deţine controlul asupra propriei persoane, ridică piatra în aer şi cu o ură incredibilă, generată de atâţia ani de tortură a sufletului, îi striveşte capul tatălui său. Nu se aude decât un geamăt prelung, apoi linişte. El se dă înapoi, realizând acum ce a făcut. Merge cu spatele până la prăpastie.
Se uită în jos şi vede distanţa ce îl despărţea de pământ. Se întoarce şi mai priveşte încă o dată corpul neînsufleţit al tatălui său. Vântul bătea din toate părţile vrând parcă să-l pedepsească fiindcă nu s-a putut abţine. Se lasă în voia vântului şi se îndreaptă spre prăpastie cu paşi înceţi privindu-l în continuare pe tatăl său. Ridică mâinile în aer, se uită spre cer. Încearcă să zică ceva, să-şi ceară iertare de la Dumnezeu, dar dintr-o dată un fulger cade pe copacul de lângă el şi-l dărâmă în faţa acestuia. Acum calea îi era blocată de arborele căzut şi singura lui cale de ieşire era prăpastia.Cerul îl îndemna să părăsească această lume, cerul cerea pedepsirea acestui muritor fără suflet, acestui muritor care a avut îndrăzneala să-şi omoare tatăl, părintele, omul care i-a dat viaţă. Sufletul lui era chinuit de mii de gânduri negre ce lunecau pe lângă el cu o viteză uimitoare, toate vorbele din capul său devenind acum asurzitoare:
- Aruncă-te, ce mai aştepţi ?
- N-ai avut milă de mine ! Sunt şi eu om...
- Ai făcut ce trebuia. Altfel nu se putea
- Mi-ai răpit soţul. Te voi distruge !
- Aruncă-te, ce mai aştepţi ?
- Vino, căci eu te iert.
- Nu este uşor, dar ai făcut ce a trebuit.
- Te voi distruge !
- Aruncă-te !
- Te voi distruge !
- Aruncă-te !

Era asaltat de mii de glasuri ce nu-i aparţineau. Simţea cum graniţele lumii, cum graniţele Universului se apropiau din ce în ce mai mult de el. Se simţea prins între gratiile de fier ale coşmarurilor ce aveau să vină. Se gândea că acum totul s-a sfârşit pentru el. Glasurile îl impingeau din ce în ce mai mult spre prăpastie. Îl împingeau iar el privea în continuare corpul tatălui său. Simţea acum cum obrajii i se udă de lacrimi amărui, invizibile. Inima îşi accelerează pulsul ca şi cum ar fi alergată de un călăreţ nebun, sufletul i se strângea din ce în ce mai mult. Nu mai suportă. Îşi dă drumul… se lasă în voia vântului ce fluiera nestingherit pe lângă peretele prăpastiei. Fiecare clipă de cădere trecea pentru el acum precum orele, în faţă i se desfăşurau tot felul de imagini, amintiri statice, animate. Case formate din beţe de chibrituri îi apăreau în minte, oameni de hârtie i se plimbau acum prin faţa ochilor, dar nici unul nu vroia să-l ajute. Îl vede pe tatăl său, îi simte respiraţia, privirea aceea de demon, pulsul inimii ce-i accelerează din ce în ce mai mult, căldura sângelui proaspăt vărsat, îi aude glasul, râsetul venit dintr-o altă lume.
Simte cum se apropie din ce în ce mai mult de el. Căderea se opreşte. Pentru o clipă ce s-a transformat în ore, rămâne suspendat în aer. Îi vede faţa tatălui său alcătuită dintr-un cerc negru de foc şi două cranii ce serveau drept ochi în această ireală lume. Din adâncul pământului vede cum apare o minge de foc ce se îndreaptă spre el. O priveşte cu teamă, vrea să fugă dar nu poate. Era prins în capcana timpului etern, prins în clipa cea veşnică. Acum i se derulau imaginile ultimelor zile, ultimelor săptămâni.
Şi dintr-o dată imaginea i se făcu neagră în faţa ochilor. Nu mai aude decât un sunet înnăbuşit şi un geamăt prelung, şi-şi dă seama că el era sursa acelor zgomote ciudate, zgomote ce vesteau moartea, venirea Îngerului Negru.
Coşmarul se transformase în realitate.