Ziua III – 20.decembrie.2002 vineri
Este expulzată din acea lume lipsită de griji, din acea lume imaginară
de către zdrăngănitul răsunător al telefonului. Dana se ridică repede
din pat, dar are grijă să nu-şi trezească prietena. Iese pe uşă pentru
a răspunde la telefon. Ajunge lângă el, dar zgomotul soneriei
dispăruse. Crede că a visat, este sigură că a visat, dar este surprinsă
din nou de către acel zgomot. Întinde mâna spre receptorul alb, spre
acel receptor de gheaţă ce o face să se trezească la realitate. Se afla
în faţa unei voci de bărbat, o voce imperioasă, impunătoare. Nu ştia
cine poate fi şi rămâne mută în faţa ecoului ce răsuna continuu fără să
se oprească :
- Alo ! Alo ! Alo !
- Da ! se aude în sfârşit glasul Danei.
- Maria ?
- Nu… Doarme acum…
- Bine, spuneţi-i că revin mai târziu…
- Nu ştiu dacă va putea să răspundă… Îmi puteţi lăsa mie mesajul, dacă vreţi… Pot să ştiu cine sunteţi ?
- Sunt un prieten de al lui Dan…
Dana rămâne fără glas… Credea că totul poate fi o glumă de prost gust,
dar ceva din glasul acestuia îi dădea siguranţa că acesta spune
adevărul. După o clipă de ezitare, reuşeşte să mai scoată câteva
cuvinte din gură:
- Prieten al lui Dan ?
- Da.
- Ştii ce s-a întâmplat, nu ?!
- Da, de aceea am sunat, de aceea trebuie să vorbesc cu Maria …
- Maria doarme acum, este obosită.
- Atunci îţi spun ţie, tu eşti Dana nu ?!
- Da, de unde ştii ?
- Am presupus. Trebuie să-i dau ceva din partea lui Dan. Da, spune-i să
vină mâine la înmormântarea lui, dacă vrea. Atunci o să-i dau şi ce
mi-a lăsat Dan. Vino şi tu căci nu cred că voi putea să o susţin.
- O să-i zic, dar nu promit că vom veni… Dar sunt aproape sigură că va vrea să venim, nici nu ştiu cum să-i dau vestea.
- Vei găsi tu o cale.
Lasă receptorul din mână alunecându-i pe transpiraţia palmelor. De
fiecare dată când auzea numele lui Dan era străpunsă de un fior precum
o săgeată aprinsă cu ajutorul cărora se cucereau cetăţile de odinioară.
Nu ştia de ce, dar de fiecare dată când îi auzea numele, de fiecare
dată când se gândea la el, inima îi sălta în valuri. Ochii i se
cufundau întotdeauna într-o perdea de ceaţă albastră. Acum îl vedea pe
Dan, îşi amintea fiecare vorbă a lui din ultimele zile şi tot ce făcuse
până atunci. Şi-şi amintea simţămintele pe care le avea de fiecare dată
când îl vedea pe Dan alături de Maria. Atunci nu ştia ce are, credea că
este bolnavă; se ascundea, dispărea cu minutele şi se ascundea într-un
colţ ferit de ochii colegilor lăsându-se pradă izvoarelor de lacrimi
amărui şi reci ce-i răcoreau faţa şi o făceau să se simtă mai bine. Dar
cu toate acestea, de fiecare dată se întâmpla la fel. Nu îndrăznise să
spună nimănui despre ceea ce i se întâmpla fiindcă ea însăşi era
convinsă că era o prostie ce putea fi interpretată altfel de către cei
ce-i vor afla secretul. Acum îi dăduse din nou lacrimile auzind numele
lui Dan rostit de atâtea ori. Se uită în oglindă şi observă o faţă
sumbră, strânsă de mii de picături ce-i străbăteau obrajii căzându-i pe
mâinile ce nu se mai descleştau de pe receptor. Aştepta să-l audă
sunând, şi spera că la capătul celălalt îl va auzi pe Dan spunându-i că
totul a fost o glumă proastă. I-ar fi acceptat şi această scuză
penibilă numai să sune. Se gândeşte continuu la el, la faptul că a stat
atâta timp fără să-şi urmeze propriile sentimente. Stătea nemişcată
acum uitându-se la acea fiinţă din oglindă ce stătea pierdută în timp
cu mâna încleştată pe receptorul telefonului. Se uita una la alta, dar
în acelaşi timp se uitau pe lângă cealaltă. Se vedea o persoană venind
sprea ea, dar nu o distingea. O vedea în ceaţă. Apoi simte cum i se
ridică mâna de pe receptor, dar se ridica fără voia ei. Apoi se
întoarce şi-şi lasă capul să cadă pe umerii Mariei, şi se lasă cuprinsă
în vârtejul sentimentelor de ură, furie, dezamăgire şi puţinele de
fericire pe care le-a avut până acum.
Îşi aducea aminte de ultima zi de şcoală şi de scena petrecută între
prietena ei cea mai bună şi Dan. Şi cu cât se gândea mai mult, cu atât
glasul îi era mai înnăbuşit. Închide ochii iar în faţa ei vede un câmp
imens, verde. Era prima oară când vedea aşa ceva, era ceva
nemaipomenit. Dar cu toată frumuseţea acestei lumi se simţea singură,
îi era frică de fiecare clipă care se apropia de ea, dar în loc să ia
parte la trecerea timpului, timpul trecea pe lângă ea ignorând-o. Îşi
ridică privirea spre cer şi în loc de Soare vede o minge de foc ale
cărei raze străbăteau distanţa aceea timp de o veşnicie, ajungând în
faţa ei într-o clipă. Câmpul se inundă de flăcările ce ardeau în jurul
ei, lumea aceasta imaginară se sfârşea acum. Privea cărarea lăsată de
scrumul focului neiertător şi-şi plimbă privirea ridicând-o de la
picioarele ei până ce în sfârşit întâlnii linia orizontului. Se uită în
depărtare şi îl vede pe Dan împreună cu Maria. Dar Maria nu mai era, se
gândea la ea, ştia că este acolo lângă ea, dar nu o mai simţea. Se uită
mai atent la orizontul roşiatic şi îl vede pe Dan venind spre ea.
Corpul, mâinile, picioarele nu mai vor să-i dea ascultare. Simte cum i
se întunecă imaginea, vede cum acea ceaţă roşiatică preia controlul
asupra ochilor. Simte pe cineva apropiindu-se şi ştia că este Dan, îi
simte respiraţia inexistentă, îi simte mâinile, îi simte sărutul.
Începe să lupte cu acea ceaţă şi în sfârşit reuşeşte să pună stăpânire
pe proprii ochi. Deschide ochii şi îl vede pe Dan, dar Dan nu era lângă
ea. Nu se mai afla în faţa ochilor ei. Nu-i mai vede corpul, dar îl
simte, îi aude bătăile inimii, îi aude glasul:
- Îţi mulţumesc Dana, fiindcă m-ai iubit aşa cum nimeni nu m-a mai
iubit vreodată. Îmi pare rău acum că nu mi-am dat seama de sentimentele
tale, dar acesta era destinul meu. Dacă am fi devenit mai apropiaţi, am
fi suferit mult mai mult acum, ai fi suferit mult prea mult. Nu aş fi
putut face una ca asta, nu te puteam condamna la o astfel de viaţă.
Exact ce i-am spus Mariei îţi spun şi ţie acum : viaţa merge înainte,
indiferent de ce se întâmplă.
Şi glasul îi dispare, totul dispare din faţa ei. Nu mai rămâne decât
întunericul rece şi înfricoşător al nopţii. Se simte prinsă într-o
capcană a timpului din care nu există nici o scăpare, o capcană atât de
elaborată, încât nici nu i se vedeau graniţele. Era prinsă într-o
capcană fără graniţe, într-o capcană a unui Întuneric veşnic din
braţele căruia nu putea scăpa. Deschide gura, vrând să strige după
ajutor, dar se sufocă. Se îneacă în substanţa nematerială a acelui
Întuneric Suprem. Se zbate, vrea să se elibereze, dar nu poate. Vrea să
întindă mâinile să ceară ajutor, dar nimeni nu vrea să o ajute. Mai
încearcă o dată să strige, îşi auzea strigătul cumplit în minte, ecoul
se plimba în nesimţire pe lângă ea, dar ea nu reuşea să-l audă. Întinde
mâinile cât de mult poate, vrea să le ridice în aer, dar fără succes.
Dezamăgită, încetează să mai strige, încetează să mai ceară ajutor,
încetează să mai încerce să scape de acest coşmar. Se lasă pradă
întunericului, deschide ochii şi vede cum întunericul se năpusteşte
asupra ei fără nici o milă. Închide ochii ca o ultimă tentativă de
scăpare.
|