Generaţia X
“N-am să slujesc ceva în care nu mai cred
– fie că se cheamă căminul meu, patria mea sau biserica mea –
şi-am să încerc să mă exprim în vreun mod de viaţă sau de artă
pe cât de liber şi de întreg voi putea, folosind întru apărarea mea
singurele arme pe care îmi îngădui
să le folosesc: tăcerea, exilul şi viclenia.”
(James Joyce)
© 2003 kerygan.
Toate drepturile rezervate. Reproducerea sau/şi
modificarea acestui material integral sau/şi parţial
fără acordul în scris al autorului se va pedepsi
conform prevederilor legii dreptului de autor.
"Tinerii din ziua de azi nu mai ştiu ce înseamnă
respectul. Pe vremea noastră..." Aceasta este fraza cel mai des
întâlnită în discuţiile majorităţii adulţilor. Oare este drept ceea ce
spun sau nu? Pentru aceasta trebuie să începem cu începutul.
Totul la început este un vis al tinerilor deveniţi
adulţi: de a avea un copil. Şi chiar de la început tânărul om este pus
la îndoială. Chiar dacă nimeni nu recunoaşte toţi oamenii îşi
analizează copilul înainte ca acesta să apară.
Fără îndoială familia, primul mediu în care se va
dezvolta şi integra copilul, va avea o influenţă considerabilă asupra
sa. Istoria fiecărei familii, cu problemele ei specifice, care-i
conferă o notă proprie în raport cu toate celelalte, contribuie în mod
hotărâtor la conturarea caracterului acestui "candidat la umanitate".
Pentru a avea un studiu cât mai lesne de înţeles, nu
neapărat obiectiv, vom începe cu crearea unui tânăr om şi îi vom popula
lumea cu toate problemele pe care le-ar întâlni în viaţa reală.
Părinţii săi stau şi se uită unul la altul. Ştiu că
vor avea un copil şi sunt fericiţi. Visul lor va deveni realitate. Dar
în acelaşi timp amândoi se gândesc la acelaşi lucru:
"Va fi oare deştept, bun, fericit?..."
Dacă va fi bătut la cap, va creşte prost, chiar dacă
nu s-a născut aşa; dacă îl va educa un profesor de dans, va deveni o
păpuşă; dacă va fi hrănit din bani furaţi, faptul acesta îşi va pune
pecetea asupra caracterului său. E greu să arăţi şi să explici
influenţa factorilor externi asupra psihicului omului. Se ştie ce
influenţă poate avea asupra unui copil mutra stupidă a dădacei,
fizionomia tatălui, adesea lipsită de omenesc, biberonul murdar din
mâinile galbene ale mamei încă tinere, mirosul de tutun, ţipetele şi
lacrimile frăţiorilor şi surioarelor şi alte elemente asemănătoare,
cărora părinţii iubitori şi milostivi, stăpâni absoluţi ai casei şi ai
familiei, nu le acordă nici o atenţie. Toate acestea deformează, fără
îndoială, acest tânăr om. Copilul, cu bine, cu rău, se obişnuieşte cu
familia sa. Violenţa verbală chiar şi fizică i se pare un act natural.
I se pare normal să fie sancţionat la cea mai mică greşeală de
compor-tament, chiar şi pedepsirea pentru faptul că s-a împiedicat de
prag.
Şi astfel timp de câteva ierni până când vine timpul
ca tânărul om să intre în rândul elevilor. Aici tot universul său se
destramă. Vede copii fericiţi care se gândesc la jocul din curtea
şcolii şi nu-nţelege de ce este pedepsit atunci când îl bate pe băiatul
acela care râde de el, mai ales că el învăţase în "cei şapte ani de
acasă" că "bătaia este ruptă din rai". Şi încet-încet se retrage în
colţişorul său şi încearcă să-şi mai alunge din spaima de a ajunge
acasă fiind cât mai activ la şcoală, dar totodată pentru a fi sigur că
nu va lua o notă slabă, mai ales că "tăticul" şi "mămica" lui îi
spusese că dacă ia o notă mai mică de 9 va avea "de-a face cu el".
De aici şi starea lui de încordare la şcoală unde
este sancţionat, nou prilej de tensiune, cu atât mai mult cu cât o notă
slabă obţinută atrage după sine, în mod firesc, penalizări în familie.
Iată format un cerc vicios, din care tânărul om nu poate ieşi decât
dacă este înlăturată carenţa familială sau şcolară care l-a generat. În
caz contrar, pot apărea traume de natură psihică, copilul eşuând în
stări maladive de natură nervoasă, în conduite reproşabile, în eşec
şcolar etc.
După aceasta, ca şi cum ar fi o modă, intervine
dezbinarea familiei, datorită raportului defectuos soţ-soţie.
Conştientizând drama ce are loc, copilul începe să se frământe, să-şi
pună tot felul de probleme, cărora nu le găseşte un răspuns acceptabil,
îşi simte sufletul încărcat, e chinuit de perspectivele sumbre pe care
le întrevede. Dacă până în acel moment îşi iubea părinţii la fel de
mult, acum el este derutat, dezorientat. Treptat, îşi pierde încrederea
în ceea ce reprezenta pentru el dragostea, securitatea, liniştea şi
nimic nu reuşeşte să-i mai reţină atenţia sau să-i trezească interesul.
Tânărul om se duce în continuare şi asistă la orele de curs total
absent.
De-abia se aşezase în bancă, după ce profesorul îi
făcuse morală că nu e atent la lecţie şi scăpase ca prin urechile
acului de un doi, pentru un răspuns cam anapoda, că filmul
întâmplărilor de aseară din casa părintească, începu iarăşi să i se
perinde prin faţa ochilor... "de ce oare tocmai părinţii mei?". Dar
întrebarea rămâne neauzită. Este obligat să aleagă între părinţi, şi nu
poate. Nu putea renunţa la mamă, nu putea renunţa la tată. Avea nevoie
de amândoi în egală măsură. Şi totuşi copilul este atribuit, prin
sentinţa de divorţ, unuia dintre părinţi. El îl urmează, dar adesea
dorul de celălalt e prea puternic şi ajunge la un moment "plimbându-se"
de la unul la altul, reţinut insistent de fiecare în parte sau
îndepărtat, rând pe rând, de amândoi, în încercarea acestora să-şi
refacă viaţa lor, nu şi a copilului.
De nenumărate ori era văzut pe o bancă în parcul
oraşului, uneori moţăind, alteori dormind de-a binelea. Destul de
neîngrijit îmbrăcat, desculţ, în pantaloni scurţi, cu răni la genunchi,
cu spatele şi umerii arşi de soare - stătea cu capul şi mâinile
sprijinite de spătarul băncii. Un om se apropie de el şi îi oferă un
corn. Îl refuză insistent: oare să mai aibă încredere şi în acest
adult? Avusese încredere, îşi pusese destinul în mâna celor doi adulţi
ce-l creaseră şi a fost abandonat. Stă şi la mamă, şi la tată. Mama
locuieşte pe o stradă şi tatăl pe alta. Când mama îl bate doarme la
tatăl său. Când tatăl său nu-i dă bani, îi dă mama. Când era bolnav
tatăl l-a trimis la mamă şi mama la tată. Nu mai vroia şi nu mai putea
să-şi vadă părinţii: răspunsese obraznic şi mamei şi tatălui în ziua
aceea şi fiecare îl trimisese la celălalt.
Chiar dacă acest lucru nu este des întâlnit,
certurile trecătoare din familie, la care copilul este martor şi chiar
arbitru, se repercutează negativ asupra psihicului său.
Copilul care a făcut, prea devreme, cunoştinţă cu
"realităţile" vieţii, va fi un "încruntat". Iar părinţii care au admis
să se întâmple acest lucru ar trebui condamnaţi. Pentru că el n-o să se
bucure total de copilărie, o să facă totul fără tragere de inimă şi va
fi greu de educat, căci o rană adâncă se cicatrizează greu. Acest copil
va fi o problemă pentru toţi cei ce-l vor întâlni.
Adolescentul care va deveni acest tânăr om va fi un
adolescent fără copilărie. Întrebarea "Te-ai născut ieri?" i s-ar
potrivi de minune. Se va uita peste amintirile lui Ion Creangă şi se va
întreba: "Oare dacă Ion Creangă ar fi în locul meu, ar mai scrie
amintirile sau le va aduna frumos, va curăţa fiecare colţişor de
amintiri, şi le va arunca la coşul de gunoi?".
Până la urmă unul dintre părinţi reuşeşte să-şi
refacă viaţa şi rămâne cu el. Are acum un nou tată sau o nouă mamă.
Familia prosperă încet şi sigur, dar doar pe plan financiar. Amintirile
mamei sau tatălui de dinainte devin din ce în ce mai tulburătoare.
Începe să găsească punctele negative ale fiecărui adult din viaţa sa şi
ca o salvare îi apare în minte oportunitatea de a se întreţine singur.
Încă boboc pe băncile liceului începe să-şi caute singur un loc de
muncă: poate astfel va scăpa de problemele cel macină.
Timpul i se împarte între şcoală şi muncă.
Profesorul, probabil un alt fost tânăr cu probleme, îi spune pe un ton
ironic: "Dar ai cumva copii acasă de crescut de nu ai timp să înveţi?"
Adolescentul se uită în ochii profesorului şi zăreşte un râset ironic.
Îşi reprimă toată furia şi îşi îndreaptă ochii către pământ: îi era
ruşine cu trecutul său, cu faptul că trebuia să muncească de la acea
vârstă ca să se întreţină. Şi astfel i se întâmplă în fiecare zi. Şi
sufletul său îi spune că adulţii sunt de vină pentru ceea ce se
întâmplă şi pentru aceasta adulţii trebuiesc pedepsiţi. Dar el nu poate
face decât să le întoarcă spatele atunci când aceştia îi vor cere
ajutorul, la fel cum şi adulţii i-au întors lui spatele.
"Tinerii de azi care nu mai au nici un respect pentru adulţi".
Adolescentul aude această frază şi gândurile încep să i se perinde în faţa ochilor:
“Au dreptate sau se înşală aceşti oameni ce au grijă
de viitorul nostru? Oare viitorul pregătit de către prezenţii adulţi va
fi într-adevăr un viitor sau ne va face să trăim în continuare în
trecut? Dacă adulţii ne fac încă să trăim în trecut de ce să-i
mai respectăm? Nu merită!”
Şi astfel se nasc membrii Generaţiei X. De ce
Generaţia X? Pentru că nici un tânăr din ziua de azi nu este la fel ca
celălalt, această generaţie neputând fii încadrată în nici un tip. S-a
ajuns la aceasta din cauza lipsei siguranţei ce ar fi trebuit indusă de
către părinţi şi cadrul didactic. De către toţi adulţii.
Toţi adolescenţii din ziua de azi fac parte din Generaţia X, indiferent
dacă au suferit din cauza părinţilor sau a cadrului didactic.
Generaţia X s-a născut “ieri” şi ceea ce-i caracterizează cel mai bine este următorul citat:
“N-am să slujesc ceva în care nu mai cred – fie că se cheamă căminul
meu, patria mea sau biserica mea – şi-am să încerc să mă exprim în
vreun mod de viaţă sau de artă pe cât de liber şi de întreg voi putea,
folosind întru apărarea mea singurele arme pe care îmi îngădui să le
folosesc: tăcerea, exilul şi viclenia.”
|