Ziua II – 19.decembrie.2002 joi
A doua zi o vecină găseşte corpul neînsufleţit al tatălui la marginea
prăpastiei. Zăreşte o dâră de sânge ce se întindea până la marginea
prăpastiei. Se apropie încet şi se uită în jos. Îl zăreşte pe fiu cu
capul zdrobit, îi zăreşte corpul mutilat într-o baltă de sânge.
Alertează pe toţi ceilalţi vecini. Se duce să vadă cum se simte mama
celui mort, dar o găseşte fără viaţă. Bătaia pe care o luase până acum
de la soţul ei îi declanşase o hemoragie internă care cu timpul a
devenit mult mai acută, mult mai dureroasă pentru a putea fi suportată
de un om. Viteza sângelui i se micşora cu timpul, corpul nemaifiind
hrănit, încălzit. Mama lui tremura chiar şi pe timp de vară dar aceasta
nu a făcut pe nimeni din afara familiei să fie suspicios. Fiul nu putea
să-i asigure un loc de spitalizare, iar tatăl nu se sinchisea deloc.
În seara respectivă se aude la ştiri despre tragica întâmplare. Tocmai
atunci colega, prietena fiului deschide televizorul. Era singură acasă.
Aude introducerea de la ştiri printre care şi nefericitul incident.
Curioasă vrea să vadă ce s-a întâmplat, mai ales că era în oraşul
prietenului său.
Aşteaptă timp de un sfert de oră până să prezinte subiectul respectiv.
Se gândea că după aceea, sau peste o zi, ar putea să-i dea telefon lui
pentru a afla mai multe.
În sfârşit subiectul este prezentat. Aude prima oară numele celor morţi
şi nu vrea să creadă aşa ceva, nu poate să creadă aşa ceva, aşa ceva
este imposibil. Dar mai aude numele prietenului său de încă trei-patru
ori şi atunci îşi dă seama că totul s-a sfârşit.
Se duce tristă în bucătărie. Vede pe masă cuţitul cu care doar ce
tăiase pâinea. Lama sa ascuţită o atrăgea spre el. Ceva o îndeamnă să
ia acel cuţit. Îl ia, se uită la el. Înfinge vârful cuţitului în
degetul mare al mâinii stângi. Simte o durere cumplită, dar nu-i pasă.
Simţea că fără el nu mai poate continua să trăiască. El era singurul
care nu o părăsise niciodată, decât în momentele cele mai negre ale
vieţii lui. Cu lacrimile şuvoaie în ochi, cu lacrimi amare acoperindu-i
obrajii roşii de furie, ridică cuţitul în aer, îl apucă bine cu
amândouă mâinile şi-l întoarce cu vârful spre ea. Dă drumul mâinilor,
vrând să treacă în nefiinţă, dar ceva o ţine. Cea mai bună prietenă a
ei plecase imediat spre ea imediat ce aflase cumplita veste. Alergase
până aici, fiind sigură că ea va încerca să facă ceva prostesc. În fuga
ei nebună îşi agăţase pantalonii, geaca, bluza. Ajunse la uşa casei
prietenei sale, dar nu mai sună, nu mai bate ca alte dăţi. Acum intră
într-o fugă nebună. Vede lumina aprinsă la bucătărie şi intră. Tocmai
atunci prietena sa se pregătea să-şi înfingă cuţitul în abdomen pentru
a trece în nefiinţă, pentru a fi alături de cel ce întotdeauna a
încercat să o facă fericită. Se apropie de ea cu o viteză fulger şi îi
prinde braţele exact în momentul în care mai avea puţin iar abdomenul
era străpuns de lama ascuţită a cuţitului ca a unei săbii antice,
nepreţuite. Vrea să-i ia cuţitul din mână, dar nu reuşeşte. Prietena ei
opunea rezistenţă, plângea continuu, nu se mai putea opri. Atunci
încearcă să o convingă cu vorba:
- Maria, ştii că Dan nu ar fi vrut niciodată să faci aşa ceva. Ştii că
dragostea lui, dragostea voastră era necondiţionată. Ţi-a spus chiar şi
el. Îţi spun ,după cât l-am cunoscut eu, după câte ştiu eu despre el,
că niciodată nu ar fi vrut să faci un asemenea gest. Ştii că lui îi
plăcea să te vadă fericită, şi aşa vrea să te vadă şi acum. Cred că
dacă ar fi acum lângă tine ţi-ar spune că viaţa merge înainte. Dacă îl
iubeşti cu adevărat, ştii că el era fericit atâta timp cât şi tu erai
fericită, deci trebuie să trăieşti şi să-ţi continui viaţa, trebuie să
fii fericită. Nu ştiu cum ai putea să faci toate acestea trecând în
nefiinţă.
Maria ştia că Dana avea dreptate. Dă drumul cuţitului. Zdrăngănitul
cuţitului căzut pe gresia din bucătărie o trezeşte pe Maria la
realitate. Acum realizează ce era să facă. Recunăscătoare prietenei
sale, sare în braţele sale. Închide ochii şi îl vede pe Dan.
- Îţi mulţumesc Maria. Tot ce ţi-a spus Dana este adevărat. Nu vreau să
suferi. Îmi pare rău că te-am părăsit, dar nu eu îţi eram cel sortit.
Eu trebuia doar să am grijă să-ţi îndeplineşti destinul, dar am eşuat.
Nu am ajuns decât până la jumătatea drumului cu tine. Acum, te rog,
dacă încă mă mai iubeşti, te rog, deşi ştiu că e greu, te rog să mă
uiţi, te rog să mă uiţi şi să îţi cauţi adevărata iubire acolo pe
pământ. Vei şti când îl vei găsi pe cel potrivit, mă vei recunoaşte în
persoana acelui băiat. Promite-mi că îţi vei continua viaţa până ce eu
voi veni la tine, până ce îţi va veni timpul.
- Promit că îmi voi continua viaţa…
Şi Dan dispare. Maria, deşi încă tristă simte un sentiment de eliberare
sufletească. Încă în braţele Danei, o strânge din ce în ce mai tare,
nemaivrând să-i dea drumul. Dana se aşează pe canapeaua din dreptul
lor. Maria se aşează pe ea şi adoarme.
Lumina reflectată de cuţit străbate camera până pe faţa Mariei. Maria
deschide ochii deranjată de acea reflecţie şi se uită în oglinda lamei
de cuţit. Acolo se vede împreună cu Dan în ultima zi de şcoală în
staţia de tramvai. Dan încerca să o sărute pe buze, iar ea acceptă.
Nu-i mai venea să se despartă de el, din îmbrăţişarea lui, dar
trebuia.Maria se gândea să coboare din tramvai şi să rămână cu el dar
ştia că el are probleme şi nu ar putea să fie el însuşi, aşa cum îl
ştia, atâta timp cât nu se rezolvă totul. Dar trebuia să coboare pentru
a-l feri de acea cumplită întâmplare. Şi îşi aduce aminte de vorbele
lui, de ultimele lui vorbe din staţie :
- A fost plăcut. Îmi pare rău că ne despărţim acum. Dar trebuie.
- Nu-i nimic, ştiu că ai probleme, că eşti trist. Ne vedem oricum la anul.
- Sau poate mai devreme, răspunde el.
- Dacă vii, îmi dai un telefon. Îl ştii …
- Bine
S-au văzut mai devreme, dar nu aşa cum şi-ar fi dorit Maria. Se gândea
acum să înfruntea puterea Danei şi să ia cuţitul de jos, să continue ce
a început. Dar făcuse o promisiune persoanei care a reuşit să o
înţeleagă cel mai bine…
Şi acea promisiune trebuia respectată.
Adoarme în braţele prietenei sale. Doarme şi nici în vis nu-şi poate
lua gândul de la Dan. Se afla pe o câmpie imensă, verde, plină de tot
felul de floricele. Dar totuşi ea nu simţea nimic, nu simţea vântul ce
şerpuia pe deasupra ierbii verzi, nu simţea mirosul miilor de flori ce
se-ntindeau precum o pânză de păianjen din depărtări până la picioarele
ei. Nu vedea pe nimeni în jurul ei, totul era pustiu. Gânduri negre îi
străbăteau sufletul cu o viteză ameţitoare. Clipele treceau pe lângă ea
fără să le simtă, fără să le vadă. Vrea să se mişte, vrea să scape din
acest coşmar lipsit de viaţă. Vrea să iasă din această lume, dar nu
poate. Picioarele îi erau înconjurate din ce în ce mai tare de miii de
şerpi imaginari ce o strângeau atât de tare încât nu-şi mai simţea
picioarele. Ierburile se urcă pe ea fără ca ea să bage de seamă. În
faţa ei apăruse o nouă speranţă. În zarea îndepărtată, mult prea
îndepărtată, îl zăreşte pe Dan. Acesta apare dintr-o dată în faţa ei, o
ia de mâini, o eliberează din strânsoarea coşmarului. O sărută, apoi în
mintea ei apare ca un ecou ultimele sale vorbe adresate lui Dan:
- Promit că îmi voi continua viaţa…
Şi dintr-o dată se trezeşte. Era în patul ei. Nu ştia cum ajunsese
acolo. În cameră era întuneric. Încă era noapte. Nu se luminează. Se
ridică din pat şi se duce să se uite pe fereastră. Geamul îngheţat de
aprigul ger de afară o împiedica pe Maria să zărească lumea în care
trăia de atât de mult timp. Se gândea că încă visează, dar totul părea
aşa de real. Şi într-adevăr nu visa. Glasurile ce veneau din cealaltă
cameră îi întărea convingerea că este trează, că nu se mai află în acea
lume ciudată, fără graniţe a coşmarurilor nopţii. Deschide uşa camerei
sale şi se îndreaptă spre cealaltă cameră. Deschide uşa încet.
Glasurile nu se mai aud, glasul prietenei sale şi fratele acesteia nu
se mai auzeau. Aprinde lumina speriată de tăcerea care se lăsase brusc
peste întunericul nopţii. Îi vede pe amândoi fraţii în pat. Aceştia
tăceau acum, fiind speriaţi de faţa chinuită a Mariei. Se temeau să mai
vorbească fiindcă nu vroiau să-i pricinuiască şi mai mult rău.
- Ce s-a întâmplat ? De ce tăceţi ?
- Ştii Maria, nu ştim ce să spunem. Sper că nu te superi că am rămas
aici, că l-am chemat şi pe fratele meu, dar ne era teamă să nu mai
încerci din nou să faci ceva prostesc.
- Puteţi sta liniştiţi. I-am promis ceva lui Dan, i-am promis că-mi voi continua viaţa şi asta voi face.
- Bine, dacă vrei plecăm…
- Nu, staţi, am nevoie de voi acum. Nu pot să dorm. Îl visez continuu.
Şi mereu îmi spune acelaşi lucru. Nu mai suport, nu mai pot să dorm, nu
mai suport să-l văd şi să nu-l simt.
- Bine, vino aici lângă noi. O să ne ţinem unui altuia de urât.
Maria se urcă în pat, vrea să pară liniştită, îşi caută liniştea în
suflet, dar aceasta dispăruse de mult, era uitată, era strivită de
miile de clipe trăite de la aflarea cumplitei veşti. Stă şi se uită la
prietenii săi, la adevăraţii ei prieteni şi încearcă să-şi înnăbuşe
lacrimile, dar câteva picături curate precum roua de dimineaţă îi
străbăteau obrazul faţa cuprinsă de chinuri şi cădeau pe rând pe braţul
prietenei sale. Aceasta o strângea din ce în ce mai tare în braţele
sale încercând să o liniştească. Maria se simte în siguranţă, ştie că
Dana va avea grijă de ea şi se lasă în voia nopţii, în voia somnului
mult aşteptat. Nu-l mai visa acum pe Dan, ci totul era negru, tot visul
era umbra celor petrecute în ultima zi. Iar mintea îi era străbătută de
un sentiment de securitate şi auzea în minte ecoul glasului Danei:
- Voi avea grijă de tine…
Se observa acum cum muşchii feţei i se relaxau, iar pe buze îi apărea,
îi încolţea un zâmbet minunat. Dana se uită la ea, o mângâie pe faţă
iar în gândul ei apăreau aceleaşi semne de întrebare care chinuia acum
pe oricare persoană care l-a cunoscut vreodată pe Dan. „ Oare ce l-a
împins să facă aşa ceva ? Îl cunosc din clasa a IX-a, de trei ani îl
cunosc. În toţi aceşti ani nu l-am văzut niciodată tulburat de astfel
de gânduri, şi nu ştiu ce anume l-ar fi putut împinge spre o asemenea
faptă.” Mama, tatăl, copilul – toţi morţi în aceeaşi zi. Încerca să
afle motivul, dar nu-şi dădea seama ce putea să-l îndemne să facă aşa
ceva. Auzise la ştiri raportul medicului legist. Mama murise în urma
unei hemoragii interne, dar nu se spusese ce a declanşat-o. Tatăl
murise după un minut după ce capul îi fusese strivit de o piatră,
ultimele clipe fiind îngrozitoare. Fiul – nu se ştia ce l-a îndemnat să
se arunce în acea prăpastie, fiind clar un act de sinucidere. Auzise un
presupus scenariu la televizor, dar nu putea să creadă aşa ceva. Nu
putea să creadă că un copil aşa de liniştit putea provenii dintr-o
familie aşa de dezbinată, dintr-o familie cu atâtea probleme. Dar
totuşi aceasta era ceea ce se întâmplase. Îşi aducea aminte de ultima
zi de şcoală, ultima zi în care-l văzuse, şi-şi aducea aminte de
clipele sale de retragere apoi de fericirea lui bruscă şi acum îşi
dădea seama că de când l-a cunoscut şi până ce acesta a murit, acesta
nu a făcut altceva decât să se prefacă, jucând rolul unei alte
persoane, unei persoane furate din propriile vise.
|