Ziua IV – 21.decembrie.2002 - sâmbătă
Se ridică din pat gândidu-se în continuare la cele întâmplate în
ultimele zile. Dar în acelaşi timp nu se gândea la nimic. Se lasă
condusă de un impuls ascuns şi se îndreaptă spre fereastră. Mii de
coroane de flori de gheaţă ce împodobeau într-un mod straniu geamul
ferestrei îi aduceau aminte Mariei de înmormântarea lui Dan, ce avea
loc chiar în acea zi. Nu vroia să se ducă, nu vroia să o vadă pe Dana
în pragul disperării, dar în acelaşi timp se gândea că acesta ar fi
lucrul cel mai bun pentru a o scoate pe Dana din acea stare de chinuire
a sufletului. Îşi întoarce privirea spre pat şi îi vede faţa chinuită,
o vede stând strânsă ca şi cum i-ar fi frică, teamă de ceva. O vede
agitându-şi mâinile, apoi îi vede câteva lacrimi dând buzna afară din
capcana pleoapelor grele. Încă nu s-a decis, nu ştie ce să facă: să
meargă la înmormântarea lui Dan sau nu? Nu ştia ce se va întâmpla
acolo. Vrea să se gândească, dar nu poate în camera aceea. Se lasă în
voia picioarelor şi iese din cameră gândindu-se continuu. Ajunge lângă
telefon. Se uită la culoarea lui albă, rece şi rămâne cu privirea
aţintită asupra lui. Fără voia ei întinde mâna după agendă, formează
numărul şi aude glasul lui Mihai:
- Alo !
Nu ştie ce să spună, glasul îi era îngheţat. Nu mai vorbise de mult cu
Mihai, dar acum îi era cu atât mai greu să vorbească cu el cu cât el
era cel mai bun prieten al lui Dan. Dar totuşi reuşeşte să-i spună
numele, doar ca cuvânt de introducere:
- Mihai ?
- Da. Maria, tu eşti ?
- Da. Când are loc înmormântarea ?
- Mâine îl îngropăm, azi stăm la priveghi.
- Venim şi noi… ne aştepţi în staţie ?
- Da. Ştii unde să cobori ?
- Da. Bine, peste trei ore ajung acolo. Să fii acolo, da ?
- Bine. Vii şi cu Dana ?
- Da.
- Ai grijă… Ne vedem la unu.
- Bine, pa.
Nu-i mai auzise de mult vocea, iar acum, după atâţia ani, încă mai
simţea ceva pentru ea. Mihai lasă receptorul telefonului jos dar atât
de încet încât cei ce-l priveau credeau că a păţit ceva. Iese din
camera aceasta şi se îndreaptă spre cea în care se afla corpul lui Dan
şi corpurile părinţilor lor. Se uită la corpul celui care o dată i-a
fost cel mai bun prieten şi-şi aduce aminte de fiecare „mână de ajutor”
primită de la Dan. Era prins acum în mrejele propriilor sentimente de
recunoştinţă privind dincolo de zidul ce despărţea camera aceasta de
celelalte. Simte cum i se încălzesc mâinile, obrajii, urechile. Se uită
în oglindă şi se vede roşu la faţă. Se uită mai atent în oglindă şi
revede scena când a văzut-o pentru prima oară. Venise în oraş la
aniversarea celor 16 ani ai lui Dan, mai exact erau în clasa a IX-a.
Era îmbrăcată într-o rochie roşie, elegantă. Îl atrăgea în special
râsul ei de înger şi felul în care se purta. Începuse să-i placă de ea,
aşa cum nu i-a mai plăcut de nimeni. Urma să rămână la petrecere două
zile. Au făcut cunoştinţă, şi-au zâmbit, totul era normal… până când
Mihai s-a decis să-i spună ce simte pentru ea, mai ales că ea credea că
el o iubeşte. Se apropie de ea şi începe să vorbească sperând ca ea să
deschidă acest subiect delicat. Şi îi dădea posibilitatea cea mai bună
pentru aceasta, singura… Maria tocmai se uita pe nişte reviste de modă :
- Uite, Mihai, moda este nebunia mea…
Mihai vrea să zică ceva, dar ezită. După câteva clipe ce i s-au părut ore, Mihai reuşeşte să dea în sfârşit replica:
- Tu eşti nebunia mea…
Maria se uită în continuare pe revistă, şi peste puţin timp realizează sensul cuvintelor lui Mihai:
- Am auzit bine ?
- Depinde ce-ai auzit…
- Stai: ’Tu eşti nebunia mea’
- Exact…
- Nu pot să fiu eu nebunia ta. Cum să fiu eu nebunia ta ? Uite ce e
Mihai : eu te iubesc, dar doar ca pe un amic, ca pe un foarte bun amic.
Uneori mai dau impresia că ţin la cineva, că-l iubesc… Hai mă… Nu am
cum să fiu eu nebunia ta… Tu chiar mă iubeşti ?!
După ce aude o parte din cuvintele Mariei, restul trecând pe lângă el, Mihai simte nevoia să se apere:
- Maria, nu ştiu ce să-ţi spun. S-ar putea ca aceste sentimente de
dragoste pe care le simt pentru tine să fie artificiale, induse doar de
prezenţa ta temporară aici şi de faptul că nici o fată nu m-a mai atras
până acum aşa cum mă atragi tu. Dar, chiar şi aşa, nefiind sigur de
sentimentele mele, îţi spun că iubirea mea pentru tine este
necondiţionată, de fiecare dată când vei avea nevoie de mine eu îţi voi
sări în ajutor…
- Mihai, mai bine taci… Nu ştii ce faci acum… Mai târziu o să suferi…
Îţi spun acum, pentru binele tău, că în momentul actual, nu poate
exista o relaţie între noi doi… Acum aş vrea să mă laşi singură…
- Dar…
Nu mai zice nimic. Se uită în ochii Mariei şi se pierde în propria
oglindire. Pleacă, nu mai zice nimic. La plecarea Mariei nu a avut
puterea de a-i spune la revedere, se uită la ea din depărtare şi îi
trimite pe aripile vântului un „Adio” stins. De atunci nu mai vorbise
cu ea iar revederea acelor imagini din trecut îl făceau neputincios
acum. Dar îşi adună toate forţele şi reuşeşte să se mişte. Trebuia să
se ducă în staţie să le aştepte pe Maria şi pe Dana. Merge cu paşi
repezi căci mai era puţin şi autobuzul trebuia să sosească. Se duce în
staţie, şi stă acolo singur în bătaia vântului de iarnă ce-i intra în
oase şi îi răscolea sufletul. Se uită pe drumul pustiu, se uită la
zăpada ce se răscolea sub picoarele lui intrând în curând în umbra
autobuzului ce tocmai oprise în staţie. Nu observă autobuzul, era
pierdut în supărările lui ce-i găureau inima. Simte ceva cald pe obraz,
ceva care îl face să se trezească la realitate – era sărutul cald al
Mariei.
Îşi îndreaptă ochii spre cele două fete, o vede pe Maria, o revede şi
simte cum inima îi este străpunsă de mii de săgeţi… dar nu-i spune
nimic, nu poate. Se uită la Dana şi o vede tristă, îi era frică să mai
stea în acest oraş. Dar vroia să stea să-l vadă pe Dan…
Se îndreaptă toţi trei către casa unde se aflau corpurile celor morţi,
casa bunicii lui Dan. Ajung în sfârşit în casă… Maria se duce în
cealaltă cameră, se uită la corpul de gheaţă al lui Dan. Ochii i se
înecau în propriile lacrimi, dar nu le dădea drumul. Lacrimile Mariei
erau prinse în capcana genelor, unduindu-le făcând-o pe Maria să fie şi
mai atrăgătoare. Din depărtare Mihai se uita la ea, şi în gândul
său îi reproşa lui Dan că s-a sinucis, când avea toate motivele să
trăiască, mai ales pe Maria… Nu-şi putea da seama cum s-a ajuns la
acest lucru, cum s-a ajuns ca el şi Dan să fie îndrăgostiţi de aceeaşi
fată, iar o altă fată să-l iubească pe ascuns pe Dan… Era ceva ciudat
pentru el… Se uită la Dana şi o vede stând într-un loc, încremenită. Se
duce lângă ea:
- Vrei să-l vezi ?
Nu primeşte nici un răspuns. Se uită în ochii ei şi îi citeşte
nesiguranţa, vede că ea ar fi vrut ca totul să fie o simplă glumă… Se
chinuia să nu lase lacrimile să iasă făcând ca ochii să o usture şi mai
tare… Mihai se uită în ochii ei şi-şi dă seama că ea ar fi vrut să-l
vadă… O ia de braţ şi merge cu ea până la intrarea în cameră… Acolo
Dana se opreşte, aştepta să-l vadă pe Dan apărând cu zâmbetul pe buze…
Dar îl vede în coşciug, ceva din interior o împinge să se ducă la el,
deşi nu vroia… Se apleacă deasupra lui, îl sărută pe frunte auzindu-se
ieşind printre buzele ei subţiri şi tremurătoare un glas stins:
- Te-am iubit… te iubesc… te voi iubi…
Mihai se uita la ea şi o vedea cum îşi face mult mai mult rău singură.
Rămăsese lângă Dan, stătea cu mâna lui în mâna ei şi o strângea din ce
în ce mai tare. Vroia să-l trezească… Maria se duce înspre ea şi o ia,
o ridică, dar întâmpină o nesemnificativă rezistenţă. O ia de lângă
corpul neînsufleţit al lui Dan… Ochii Danei devin adevărate cascade de
lacrimi amărui şi calde… Vrea să zică ceva dar nu poate… Din gura ei
ieşea un glas înnăbuşit, un glas prin care îşi plângea destinul… Maria
o ia din camera aceea şi o trage după ea uşor până în cealaltă cameră…
O aşează pe canapea şi o lasă singură cu gândurile proprii, o lasă
să-şi revină din coşmarul pe care îl trăia cu ochii deschişi…
Maria deschide caietul lăsat „moştenire” de către Dan. Scrisul
tremurător îi derula pe sub ochii ei plini de lacrimi. Pe sub ceaţa de
lacrimi desluşea câteva cuvinte, apoi trebuia să se şteargă din nou la
ochi pentru a citi un nou rând, pentru a afla o nouă taină din viaţa
lui Dan… Maria plângea, dar nu pentru că l-ar fi iubit pe Dan ci pentru
că în acel caiet exista ceva ce trebuia să citească în faţa tuturor,
era o scrisoare de rămas bun, o scrisoare ce putea fi interpretată
diferit de diferite persoane. Mihai o vede pe Maria plângând şi lăsând
toate „resentimentele” la o parte, îşi ia inima în dinţi şi se duce
lângă ea. Se aşează lângă ea, o cuprinde de mijloc… Aceasta izbucneşte
într-un plânset tăcut, lăsându-şi capul pe umerii lui Mihai… Mihai îi
ia caietul din mână şi îi spune fratelui său să închidă uşa de la
această încăpere, fiindcă era străpuns de miii de ochi curioşi ai celor
aflaţi la înmormântare. Nu ştiau cine sunt cele două fete, nu le
cunoşteau, nu le erau neamuri, dar le vedeau foarte agitate,
îndurerate.
Maria se linişteşte, dar durerea, oboseală provocată de miile de
lacrimi ce au curs până acum o împing pe Maria spre lumea viselor.
Maria se împotriveşte, dar degeaba. Natura îşi cere drepturile… În
sfârşit, Maria adoarme în braţele lui Mihai. Mihai îi priveşte chipul
chinuit al Mariei, şi în gândul său îşi spune că această fantastică
creatură, această fantastică fată nu merita o asemenea soartă… Îşi
ridică privirea de pe chipul Mariei şi şi-o îndreaptă asupra Danei care
stătea tristă în celălalt colţ al camerei şi plângea cu ochii închişi,
chinuindu-se să-şi ţină lacrimile… chinuindu-se să nu arate celorlalţi
că suferă. Dar degeaba se ascundea, căci se vedea clar în
cristalul ochilor ei de ce plânge şi pentru cine. Mihai se uită în
continuare la ea şi ar vrea să o ajute, dar nu ştie cum. Vrea să se
ducă lângă ea, dar nu se poate elibera din strânsoarea braţelor Mariei
fără să o trezească… Îi era milă de Dana, vroia să o ajute, dar în
acelaşi timp nu putea să părăsească fata pe care o iubea atât de mult.
Nu mai suportă să o vadă astfel pe Dana, îşi întoarce privirea spre
Maria, îi vede chipul liniştit şi închide ochii.
|