Ziua VII – 24.decembrie.2002 - marţi
Era încă pe canapea. Ceasul suna din ce în ce mai tare. Totul fusese un
vis. Era speriată, nu ştia ce se întâmplase cu ea, cum a putut să
visese aşa ceva. Dar mai ciudat era faptul că îi plăcuse… Simţise o
plăcere carnală cum nu mai simţise niciodată… Deşi un vis, încă mai
simţea efectele acelei întâmplări, acelei fantezii erotice… Se duce în
cameră să se schimbe… Fără nici un articol de îmbrăcăminte pe ea,
Maria, pentru prima oară îşi admira propriul corp în oglindă… Pentru
prima oară realizează că a trecut de mult de la stadiul de simplă fată
– acum avea un corp de femeie… Timp de cinci minute rămâne în faţa
oglinzii, dar nu-şi mai priveşte corpul, ci se uită în depărtare
încercând să-şi vadă viitorul. Dar nu vede decât o ceaţă închisă,
cenuşie… Viitorul nu i se mai arăta nici în propria imaginaţie… Se lasă
tristă în voia mâinilor şi începe să se îmbrace ascuzând fiecare
bucăţică a corpului ei… Îi era frică de această nouă ipostază a vieţii
ei… Corpul ei se transformase peste noapte, fără să-şi dea seama… Aude
soneria… Ştia că este Dana, căci o aştepta… Trebuiau să pregătească o
parte din bucatele de Crăciun aici la ea. Maria se duce şi îi deschide
uşa, îi răspunde la salut dar fără să o privească în ochi : nu putea.
De fiecare dată când privirea ei întâlnea ochii Danei, în mintea Mariei
apăreau imagini, secvenţe ale visului avut în noaptea precedentă… Toată
ziua a încercat să evite privirile Danei, să evite s-o privească în
ochi… Iar de fiecare dată când privirea ei o întâlnea pe a Danei, îi
apăreau în minte secvenţe ale visului avut, şi în ciuda faptului că nu
era de acord cu aşa ceva, era totuşi curioasă să afle senzaţia aceea… O
vedea pe Dana acum în faţa ei, şi ceva din fiinţa acestei fete, din
fiinţa prietenei ei atrăgea din ce în ce mai mult… Maria rămâne cu
ochii aţintiţi asupra Danei, asupra feţei acesteia, asupra buzelore
cărnoase ale Danei… Rămâne fascinată de frumuseţea prietenei ei, este
atrasă din ce în ce mai mult de corpul acesteia, de sânii ce ieşeau
îndrăzneţi în afară reliefaţi de puloverul negru… Dana se sperie de
această privire a Mariei, această privire lacomă… Maria se îndreaptă
spre Dana încet, se lasă în voia poftei, în voia sufletului care vroia
să experimenteze lucruri noi.. Dar este oprită de sunetul enervant al
soneriei… Iese din acea stare şi se duce la uşă … Era Dan… Maria se
uită în ochii lui, nu-i vine să creadă… Nu-l mai văzuse de mult timp.
În spatele ei se aude o bubuitură, speriată se aruncă în braţele lui
Dan… Se simte în siguranţă, se simte protejată de braţele lui Dan…
- Domnişoară sunteţi bine ? străbate glasul poştaşului până la urechile Danei.
Neştiind ce s-a întâmplat, Dana se îndreaptă către uşă : o vede pe
Maria căzută pe gresia rece a holului şi pe poştaşul speriat ce stătea
deasupra ei încercând s-o readucă la viaţă. Maria leşinase. Cu ajutorul
poştaşului, o ridică pe Maria încet şi o duce pe canapeaua din
bucătărie… Acolo, cu ajutorul apei reci, revigorante, reuşeşte să o
trezească pe Maria. Poştaşul, încă acolo, speriat încă, reuşeşte să
scoată câteva cuvinte:
- Am o scrisoare pentru Maria R… Care dintre dv. este Maria R.
Maria ridică capul greoi cerând scrisoarea, dar nu se uită să vadă cine
i-a trimis-o… Era mult prea obosită acum. Închide ochii şi vede din nou
acel Întuneric ameninţător, dar acum, ciudat, se simţea liniştită în
preajma lui. Se lasă în voia gândurilor şi în curând adoarme. Se
trezeşte peste două ore… Încă gândidu-se la acea halucinaţie, nici ea
nu ştia dacă a fost o halucinaţie, sau pur şi simplu un vis, se duce în
dormitor… Dana plecase de o oră, lăsând-o pe Maria să se odihnească în
pace. Se uită pe noptieră şi vede un bilet de la Dana : „ Am plecat
acasă. Vin mâine la două să te iau. Scrisoarea ţi-am lăsat-o în agenda
ta”. Maria îşi aduce aminte cu acest prilej de scrisoare. Se duce, îşi
ia agenda, o deschide, ia scrisoarea. Se uită pe plic şi observă că era
trimisă de Mihai. O deschide cu mâinile tremurânde, cu inima în gât şi
începe să citească, crezând că este aceeaşi scrisoare pe care a citit-o
la el în cameră. Dar nu era. După ce reuşeşte să-şi învingă teama de a
citi această nouă scrisoare, neştiind ce o să afle din ea, îşi
îndreaptă prvirea spre scrisoare şi începe să citească în gând, fiecare
cuvânt având mii de ecouri prelungite :
„ Pentru tine, Maria
Nu aş vrea să o spun astfel, dar altfel nu se poate : ştiu că ai
citit-o. Şi îţi spun acum că nimic din ce scria acolo nu exprima
dragostea mea adevărată pentru tine, fiindcă iubirea mea este mai
presus decât toate cuvintele dulci din lume, nu se poate exprima prin
cuvinte. Aş fi vrut să îţi trimit acum o floare ca simbol al iubirii
mele, dar o floare este efemeră, trecătoare, muritoare, pe când
dragostea mea pentru tine este mult mai mult de atât, este nemuritoare.
De fiecare dată când ai stat lângă mine, dar fără să bagi de seamă, din
adâncul sufletului meu răsar izvoare de lacrimi invizibile ochiului tău
şi amărui ce-mi erodează inima, ce-mi aduc mai aproape sfârşitul,
dezastrul eşecului meu de a-ţi câştiga iubirea. Dar şi mai mult mă
doare sufletul atunci când deşi acum ştii că te iubesc, tu nu te
gândeşti deloc, nu încerci nici un sentiment faţă de mine, şi încerci
să îţi spui că totul este o glumă. Aş putea să cânt dragostea mea în
ode care vor înconjura lumea, ţi-aş putea aduce şi luna de pe cer, dar
printr-un singur simplu cuvânt îţi pot pot spune ceea ce eu simt pentru
tine : te „iubesc”.
Trebuie să ştii că un om iubeşte doar o singură dată, şi că iubirea
aceasta nearătată, dar din cauza căreia eu acum sufăr prins în plasa
gândurilor albe ce-mi străbat mintea, din cauza acestei iubiri eu nu
voi mai putea vreodată să iubesc cu adevărat. Am căutat alinare în
braţele, în sufletele altor femei (până să te văd din nou acum), dar de
fiecare dată când credeam că am găsit femeia potrivită, rămâneam cu un
gust amar fiindcă, într-un sfârşit, realizam că nu eşti tu. Iar acum,
când te-am văzut din nou, după atâtea nopţi în care am trăit doar cu
chipul tău şi cu promisiunea lui Dan că te va aduce din nou aici (fapt
care s-a întâmplat, deşi într-un moment tragic), râul de lacrimi s-a
oprit, dar a pornit din nou o dată cu plecarea ta. Aş fi vrut să-ţi pot
spune atunci că te iubesc, dar nu am putut… De fiecare dată când veneam
înspre tine, inima îmi pornea într-o goană ameţitoare, iar ochii îmi
intrau într-o ceaţă roşiatică ce mă împiedica să admir frumosul tău
monument… De fiecare dată când rămâneam singuri glasul îmi îngheţa,
nelăsându-mă să-ţi declar dragostea mea. Şi acum când scriu aceste
rânduri o durere cumplită îmi apasă ochii, dar eu continui să scriu,
fiindcă trebuie să înving aceste fantasme ce nu mă lasă să-mi continui
viaţa.
Am scris atât de multe rânduri, mult prea multe pentru un singur
cuvânt. Am scris atâtea rânduri lipsite de viaţă, lipsite de esenţă,
goale pentru simplul cuvânt dar plin de valoare : te iubesc…
Aşteptând lumina razelor tale,
Mihai”
Maria rămâne cu privirea aţintită asupra scrisorii. Ar fi vrut să-i dea
un răspuns prompt, prin care să-i spună să o lase în pace, dar nu putea
să facă aşa ceva. Nu ştia ce să-i scrie, nu ştia ce ar putea să îi
scrie… Deşi mintea îi era străbătută de mii de gânduri, nu se putea
agăţa de nici unul.
|